Volumul de debut al lui Ioan Dehelean (Ţipătul bufniţei) este unul extrem de interesant, sub aspectul construcţie poetice, al motivelor, precum şi al limbajului. Discursul îmbracă forma unui discurs amplu, de tonalitate gravă, nu lipsit însă de accente ironice dar mai ales autoironice, încadrîndu-se corect în standardele optzeciste, dar neexagerînd defel în ceea ce priveşte limbajul frust, crud, obscen, chiar.

Motivul cristic apare încă de la primele versuri ale volumului, „răstignind” omul, pentru a ne exprima astfel, în propria sa nimicnicie: Am rămas Doamne Sfinte/ cu ochii deschişi, speriat/ împietrit/ în întunecimea mea (Răspîntii).

Rugăciunea, acel gest care, în mod obişnuit, în orice religie şi în orice limbă, apropie omul de Dumnezeire (şi invers) aici, în poezia lui Ioan Dehelean nu face altceva decît să  evidenţieze, o dată mai mult, nimicnicia omului în raport cu divinitatea: „Doamne arată robului tău calea îngustă/ şi iartă-i Stăpîne, praful ce-i face” (Doamne arată…).

Speranţa în Dumnezeu reprezintă însă, putem spune, fără teama de a greşi, unul dintre pilonii fundamentali ai acestui edificiu poetic, plin de dramatism: „Îţi simt respiraţia, Doamne/ te apropii şi te retragi/ cu faţa spre mine/ şi mă încurajezi” (Paşii unui orb).

   Relativitatea amară a fiinţei umane aici, pe Pămînt, se transferă, în viziunea poetică a lui Ioan Dehelean, chiar şi pe Lumea Cealaltă: nu pace, nu tihnă, nu recompensă şi nici măcar pedeapsă. Nimic, ci doar o (re)cădere în uitare, în implacabila curgere, chiar şi a veşniciei:              „Cît umbra-ţi va rămîne tipărită pe nisip/ chiar de eşti mort/ poate acum la zei/ să nu te bucuri ci să te-ntristezi/ căci chiar şi umbrele se zvîrcolesc aici/ în pantha rei” (Lui Heraclit).

Rădăcinile omului din universul poetic al lui Ioan Dehelean nu sînt înfipte nici în tradiţie, nici în arhaicitate, şi nici măcar în cerul solid al vreunui Dumnezeu de demult. Blestemul originar îl urmează, astfel, din ille tempore, peste tot, rădăcinile seminţiei umane fiind arse, pînă în profunzimi, de păcat: „Vai, mie,/ ce vin dintr-un neam mîndru/ şi ars” (Nu existau drumuri).

Condamnat, omul trebuie să îşi asume condiţia precară, să îşi reia sisific acest drum al căderii aproape permanente:Puteam fi şi altfel!/ Mai mult zbor/ Şi mai puţină cădere (Aş fi vrut).

Arareori poezia ne arată mai direct, mai frust şi mai crud, chiar, putem spune, limitele fiinţării pe acest pămînt. Existenţial, el este un damnat încă de la naştere, croindu-şi singur drumul în existenţă, adesea lipsit, din pricina îndoielilor şi a lipsei de credinţă, de „asistenţa” divină: „Nu existau drumuri/ Cerul e martor/ Deasupra lui doar Dumnezeu” (Nu existau drumuri).

Bacovian, individul aparţinător acestei „specii lirice” resimte din plin, acut şi ireversibil, neliniştea existenţială, spleenul: „Spaţiul în care mă mişc/ alb/ îngropat pînă la gît/ abur gri/ în care cloceşte neliniştea” (Spaţiul în care mă mişc).

Problema cea mai mare a omului, din perspectiva unei astfel de poezii, este chiar propria fiinţă, izolată de cei din jur, subminată de lipsa de comunicare, ne mai înţelegîndu-se cu nimeni şi, vai, nici măcar cu sine: „Măcar de litera asta de-aş trece/ A/ bine înfiptă-n pămînt/ ca o baionetă/ cu braţele încrucişate/ obraznică şi temerară// Apoi să mă ocup şi să văd/ ca într-o cetate nouă/ ce am şi ce am de făcut în mine,/ în această cetate” (A).

Peste tot, pe parcursul acestui discurs poetic realmente dramatic întîlnim portretul fiinţei de azi, care nu mai are răbdare, nu mai are timp, nu mai poate aştepta: „Nu ai timp, eşti flămînd, sparge, caută/ lumina şi vei ajunge la ea” (A).

Damnat, individul „pluteşte”, cel mai adesea neconştientizîndu-şi condiţia, în magma primară a haosului primordial, nimic altceva decît întunericul (existenţial) în care se află (şi se zbate) omul de astăzi: „Apoi cînd vei vedea în ce/ întuneric eşti/ Se va face lumină/ prin sforţările tale” (A).

Oricît s-ar strădui să iese la lumină (citeşte să se autodefinească, recunoască şi salveze), omul nu găseşte altceva în jur decît propria sa umbră, cu alte cuvinte, nimic sigur, nimic palpabil, absolut nici o certitudine, ci doar siluete fugare, nesigure, incerte: „Ce cauţi în camera mea, ce cauţi aici?/ Umbră de nimeni, lumină,/ de nimeni făcută” (De cînd vorbesc singur).

Ajungem astfel, încet, dar sigur, la configurarea unei definiţii umane proprii, în viziunea autorului, caracterizat, aşadar, de singurătate, un fel de (trist) blazon al omului contemporan: „Eşti singur acum/ mult mai singur decît Dumnezeu/ în cerul său luminos” (Vibraţia sau cea dintîi frontieră).

Mai mult, ochiul care vede în interior (şi „înăuntru se deşteaptă”) nu reuşeşte să vadă lucruri prea încurajatoare în întunericul propriei fiinţe: „Atunci cînd eşti tare, cînd poţi citi/ cu ochii închişi./ Fă ce crezi/ nu ce auzi/ şi cu atît mai puţin ce vezi./ Citeşte cu ochii închişi” (Atunci cînd eşti tare cînd poţi citi).

De obicei, atunci cînd este abordat în poezie, motivul mamei este menit să aducă, dacă nu alean şi tihnă, atunci măcar amintirea nostalgică a vremurilor de odinioară, atunci cînd (fragilă,) fiinţa umană se simţea în siguranţă. În acest volum, pe care l-am defini ca pe unul al dezagregării, fiinţa idilică, ideală şi absolută a mamei nici măcar nu prinde consistenţă, şi asta deoarece ea nici măcar…nu s-a născut: „Nu existau drumuri/ dar eu veneam/ urcam prin întuneric/ spre mama ce nu se născuse” (Nu existau drumuri).

Moartea, paradoxal, poate însemna în viziunea autorului un nou început. De-a lungul texturii extrem de dese ale acestei „ţesături” lirice mai transpar, totuşi, din cînd în cînd, razele speranţei, aprinse de gîndul salvator al dumnezeirii: „Dar nu pentru tine care ai/ fost dispus să taci/ ci pentru cel care a murit/ ca să învie” (A).

Putem spune, aşadar, folosind aproape un barbarism, că se poate scrie (chiar şi) frumos despre moarte, chiar dacă sentimentul „degajat” nu este liniştea (stră)vechilor credincioşi, cei care l-au cunoscut şi l-au văzut pe Iisus: „Pe crestele apei/ noaptea se lasă tulbure/ Stelele se îneacă bolborosind/ în cenuşa lacului.// Doar trestia frîntă mai îngînă/ sufletul morţilor.// Neagră mantia lunii/ şi prăfuită cu aur” (Pe crestele apei).

Moartea, în acest volum al lui Ioan Dehelean nu este, aşadar, nici violentă, nici dezastruoasă, şi nici capăt absolut de drum. Omul trece din viaţă în moarte ca într-un vis, aproape fericit: „Doar în măsura în care visul/ ţine de trecut/ tresar.// Dar nu întotdeauna sînt aşa/? Uneori mă trezesc mîine/ Fără să-mi propun” (Doar în măsura în care tresar).