Densul volum de poezii Sfeşnic în rugăciune semnat de poetul Traian Vasilcău, publicat în 2012 la Chişinău, se structurează ca o suită de elegii, psalmodieri în formă de rugă adresate Divinităţii, meditaţii axate pe tema morţii iminente, evocarea sanctificată a mamei trecută la cele veşnice, revenirea la satul natal cu case albastre în luminoasa şi plina de speranţe noapte a Învierii spirituale de sărbătoare a Paştelui, poezii patriotice închinate neamului românesc şi ţării trunchiate, formularea crezului poetic, etc. , realizate în vers clasic cu vădită influenţă a versului popular, specific romantismului său tîrziu, sui generis. Scriitorul, născut la 2 aprilie 1969 în satul Viişoara, raionul Edineţ din Basarabia, licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova, preşedinte al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix”, director al mai multor proiecte culturale, autor a peste 39 de cărţi, maestru în artă, se afirmă ca un promotor distins al culturii şi poeziei româneşti de pretutindeni. Volumul, cu o postfaţă de Irina Mavrodin, se constituie ca o carte-florilegiu, cuprinzînd poezii religioase, psalmice, cristice, meditaţii inspirate de efemeritatea vieţii, moartea inexorabilă, imnuri-psalmi pentru mama sanctificată, poezii despre ţară şi neam, despre satul natal, arte poetice, trecerea anotimpurilor, precum şi unele şarje pamfletare adresate politicienilor aserviţi intereselor străine.

Traian Vasilcău scrie o poezie gravă şi solemnă, radiind de harul credinţei în Demiurg şi Absolut, în Cuvînt şi iluminare prin poezie, mistuit în athanorice combustii interne de flăcările sfeşnicului interior al sufletului însetat de Dumnezeu, pe care îl caută perpetuu şi pretutindeni pînă dincolo de „marea trecere”, iluminat de ruga neîntreruptă întru Poesie care izvorăşte din fiinţa sa precum apa Castaliei, înălţîndu-se prin imnice tonuri spre cerul deschis celor ce-şi recunosc păcatul şi aspiră la renaşterea spirituală întru eternitate, cristic Noul Adam.

Autorul adoptă preponderent versul clasic cu tente romantice eminesciene sau cu accente din Grigore Vieru, Al. Mateevici, Octavian Goga, etc. , realizînd o viziune transcendentă şi lucidă asupra lumii şi a vieţii care se îngemănează cu moartea: „Viaţa cu moartea merg la braţ/ Tristeţea mea cu bucuria,/ Prin crîngul psalmilor vecia/ Mă buciumează cu nesaţ.” (fără titlu, p. 5). În poezia sa – rugă perpetuă, poetul se adresează direct Divinităţii: „Doamne, odihneşte-Te în mine,/ Ocroteşte-mi lacrima să fiu/ Şi-n ochii tăi – cereşti sulfine/ Fă-mi zidire de monah tîrziu.” (Atingere de Unu, p. 41). Atmosfera liturgic-bizantină se realizează prin frecventa folosire a cuvintelor din recuzita creştină ortodoxă: cruce, icoană, lumînare, sfeşnic, îngeri, Dumnezeu, Iisus, candele, Bizanţ, rugăciune, taină, biserică, rai, Paşte, clopot, serafimi, etc. Poetul se vede aidoma unui smerit monah în fierbinte rugăciune, recunoscîndu-şi şi regretînd păcatele.

Poezia religioasă creştină predomină în volum prin mulţi psalmi sau poezii cu ton de litanie. Poetul oficiază asemeni unui sacerdot iniţiat un ceremonial liturgic înălţător la cerul luminos al sufletului pregătit pentru marea lumină dumnezeiască prin care va trece în eternitate. Astfel, moartea apare ca luminoasă eliberare a sufletului din temniţa îngustă a trupului ros de slăbiciuni şi patimi, pentru a se ilumina întru Divin prin îndumnezeire. Prin moartea trupului purificat de suferinţă, poetul se regăseşte în ochii lui Dumnezeu: „Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea/… / Da-n zori se duce, suspinînd din greu,/ În gazda ochilor lui Dumnezeu.” (Cicatrici de iubire, p. 7). Poetul evocă satul natal cu albastrul ceresc al caselor, cu biserica şi dangătul chemător al clopotelor, cu cimitirul „bunelor speranţe”, cînd în noaptea sfîntă de Paşte, Dumnezeu – Iisus va învia din morţi. Ideea se continuă în altă poezie: „Să mă îngîne cîntecul Luminii/ Cît tristeţile nu mă vor fi. / Şi-apoi să mă răsădesc în Zi/ Ca un crin la marginea grădinii.” (fără titlu, p. 3). Transpare din aceste versuri, ca din tot volumul, amprenta unei grave şi mari suferinţe interioare, precum şi conştiinţa tragismului existenţial, generatoare de trăiri lirice obsesive de originală profunzime şi forţă lirică.

Imaginea mamei sfinte este frecvent invocată de poetul „smerenit” care îngenunchează la templul sufletului ei pentru a-i spune că va pleca şi el curînd spre ea:„Trăsura Domnului nu e departe.” (Alt psalm cu mama, p. 28). Poetul, rămas orfan de tată încă nenăscut fiind, mărturiseşte că privea în ochii mamei pentru a-şi citi poemele pe care le va scrie, în versuri de o tulburătoare suferinţă şi profunzime, de un inefabil sublim: „Priveam în ochii ei să-l văd pe tata,/ În pîntecu-i fiind cînd a murit. / Am rămas un spin: cel mai nefericit/ Şi am ştiut că asta-mi este plata,/ Pe care am s-o achit cu infinit/ Pînă s-o îndura Divinitatea. / Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea/ Pe care aveam s-o scriu îmbătrînit/ De lipsa ei şi-a tatălui surpat/ În inima-mi: pe ţărmul celălalt.” („Poem cu mama”, p. 11). În aceste versuri vălureşte o mare de amărăciune a tristeţii omului singur în faţa sfinxului unui destin necruţător şi atroce, poezia fiind memorabilă prin forţa şi intensitatea expresivă a metaforelor şi a imaginilor artistice vizuale, auditive şi olfactive de o acuitate specială, prin tragismul ei absolut şi prin profundele semnificaţii umane şi existenţiale.

Pe poetul credinţei mistuitoare care se simte „incorigibil hoţ” de Dumnezeu ca şi Arghezi, îl preocupă şi perfectarea artei sale poetice, TRAIANUS considerîndu-se un sculptor în cuvînt:„În marmura cuvintelor cioplesc/ Să dau de slova clopot şi uitare,” (fără titlu, p. 41). Lucid, Traian Vasilcău, relevă pericolele şi capcanele limbajului care îl pîndesc pe poet ca pradă a ispitelor necunoscutului, confesîndu-se într-o concentrată artă poetică: „Metafora barbar te urmăreşte,/ Ea stă la pîndă, veşnic te ţinteşte/ Şi cînd te-mbrăţişează ca un şarpe/ Prin tine curg tălăzuiri de harpe/ La care serafimii cîntă-ntruna/ Şi dirijor – maestru prim – li-i luna. (fără titlu, p. 9). Poetul se consideră un continuu îmblînzitor de cuvinte, un truditor în adîncurile Cuvîntului: „În ocnele cuvîntului muncesc,/ Eternitatea clipei să-mblînzesc,/ Să nu-mi trădeze suferinţa ora,/ Încît să-i spun: „Fii soră tuturora!”/ Precum în veac, atunci cînd infinitul/ La harfele din ochii mei cînta/ Şi Dumnezeu tăcut îngenunchea/ Din psalmi de-azur sorbind fără sfîrşitul/ Şi dirijînd păunii cu privirea/ Să-şi uite-n schitul crinilor psaltirea.” (fără titlu, p. 10).

Conştient de propria valoare, poetul nu scrie pentru premii, mărire şi onoruri, declarînd lucid: „Doar Nobelul ceresc contează,/ Cum nu e nici un premiu pămîntesc,/ Poţi să şi mori, în Domnul înviază/ Tot ce e crin în strai jertfelnicesc. / Doar Nobelul ceresc te-navuţeşte/ Şi nu-i ca el vreun premiu pămîntesc. / Pe zare scris de-un caligraf zeiesc,/ N-ai teamă de nimic, căci te citeşte/ Marele suveran pe-aleasa-i cale/ Şi-ţi dau ploconul armiile Sale.” (coperta a IV-a).

Volumul se împlineşte stilistic prin uzitarea unor cuvinte-cheie semnificante, prin prezenţa unor motive simbolice repetitive: crinul alb, simbol al purităţii imaculate a sacrului, lacrima, tăcerea, cîntecul, visul, zborul, cerul, harfa, învierea, lumina, taina, termeni prin care se realizează atmosfera de ceremonial religios, de ascendere prin poemul-rugă spre pura spiritualitate, iniţierea în misterul divin al increatului, al genezei, însuşi Dumnezeu-creatorul fiind primul Poet, precum şi intrarea în templul creaţiei poetice în care poetul oficiază orfice ritualuri ale misterelor, racordîndu-se şi la marile taine creştine, totul ca într-o divină, mioritică nuntă cosmică de comuniune cu Absolutul, cu Infinitul.

Lira poetului înstrunează şi acorduri de autentică poezie patriotică, sensibil îndurerată într-o ţară sfîşiată: „ Am izbîndit! Sîntem durerea/ Acestui neam uitat de astre/…… / Am izbîndit! Doamne fereşte/ Să credem că n-aven vreun rost.” (Poem mereu actual, p. 45). Alteori, poetul nemulţumit şi revoltat de imaturitatea conştiinţei naţionale şi politice, îşi exprimă sarcasmul lucid şi necruţător: „ Care popor? Negînditoare plebe,/ Care-a iubit o clipă şi-a uitat,/ Un trib civilizat, modernizat,/ În care dorul desfrînării fierbe. /. . . / Popor ce-a fost în ireale ere/ Şi nu mai e deloc. Care popor?” (Manifest veşnic actual, p. 52).

În unele poezii (Bocet senin, Bocet popular, Bocet în seară, Diamantul binecuvîntării, etc. ) este evidentă influenţa versificaţiei populare: măsura 7/8, ritmul trohaic, rima împerecheată sau monorima, moştenire spirituală fructificată original şi superior: „Jelui-m-aş şi n-am cui,/ Jelui-m-aş Domnului,/ Că de-atîta jele-mi sînt/ Cruce implorînd mormînt.” (Bocet în seară, p. 51).

Poetul Traian Vasilcău este un autentic artist al cuvîntului, specific fiindu-i lirismul debordant care se comunică pe sine plenar cu firescul trăirii intense a poeziei sale, aşa cum respiră ozonul sublim al îndumnezeirii prin Cuvînt. Textele lui Traian Vasilcău emană continuu şi distinct poezia distilată la înaltele cote ale saltului în zenitul ideatic polar al Divinului tutelar, aspirînd smerit ca, prin arderea fiinţei sale spirituale, Sfeşnic în rugăciune, să se identifice prin moarte cu Dumnezeu, prin har şi marea iubire-iertare-mîngîiere a Tatălui faţă de fiul risipitor: „Mă amurgeşte clipa, greu/ Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune/ La inima sa Dumnezeu/ Sfeşnic aş fi în rugăciune.” (fără titlu, p. 54). După cum afirmă Irina Mavrodin în posfaţa volumului:„O lectură realizată în acest spirit”… (al smereniei şi adoraţiei)… „ transformă fiecare poem al volumului într-un imn înălţat întru slăvirea Supremului Creaţiei şi a Supremului Creator.” (p. 56). Poezia lui Traian Vasilcău, matură, profund reflexivă şi iluminată de continua şi mistuitoarea aspiraţie spre Divinitate, se înscrie cu demnitate şi distincţie pe asimptota ascendentă a liricii române actuale iluminate de misticile arderi interioare, adresîndu-se viitorimii în care aureola sa va lumina neîncetat. Sublima sa poezie se cere citită atent şi avizat în cheile adecvate spre îmbogăţirea şi iluminarea spiritului întru normalitate în acest mileniu al confuziei şi degringoladei tuturor valorilor şi al realului atins de entropia agresivă în expansiune. În viziunea lirică a poetului Traian Vasilcău salvarea şi reînvierea, mîntuirea vin prin poezie. Prin Poezia-Rugă întru continuă şi neţărmurită credinţă ardentă în Dumnezeu Cuvîntul, Logosul întrupat! Fiat Lux!