Sărut, femeie, urma de brăzdare

 

Ţi-au încolţit pe frunte brazde-riduri,

Prin care huma timpului respiră.

Nu şirul, totuşi, anilor mă-nspiră,

Ci suferinţa ta gravată-n ziduri.

 

Ca pe răboj mărgelele, se-nşiră

Atâtea aşteptări căzute-n viduri,

Pe ac de gând oprite suiciduri

Ori deznădejdi din ghem ce se resfiră.

 

Cărări de lacrimi: visuri ne-mplinite,

Îngrijorări, dezamăgiri, trădări,

Singurătate, teamă, resemnări

Meşteşugit pe chipu-ţi dăltuite.

 

Sărut, femeie, urma de brăzdare

Şi tinereţea ta necruţătoare.

Cum translucidă-mi treci prin reverie

 

Când treci prin lungul luncii sau pripor

Şi iarba-ţi ţine părul să nu cadă,

Pâraiele se-ntorc din cursul lor,

Cocorul, sus, din zboru-i, să te vadă.

 

Când glasu-ţi prinde pieptu-n acoladă,

Iar pieptul, coardă, -ţi vălură de dor,

Se-opresc privighetori din alboradă

S-asculte cântul tău îmbătător.

 

Când vine-a lumii viselor vadea

Şi sânii-ţi a maree bat uşor,

De veghe stă, la capul lor, o stea

Să nu ţi-i fure, -n somn, un zburător.

 

Cum zbori eteric prin închipuire,

Chiar Cel-de-Sus ar sta să te admire.

 

 

Dar cum să-ţi prind gândirea în mişcare?

 

Eu chipul tău Venéră să răsară

Din spuma mării-n vers calin l-aş face,

Ţi-aş prinde mersu-n salt de căprioară,

Aroma ta – în vinuri busuioace,

 

În strugur auriu ce se răscoace

Dulceaţa gurii-n olm de scorţişoară.

În sclipitor inel de piatră rară

Te-aş inela – te lase lumea-n pace.

 

Dar cum să-ţi prind gândirea în mişcare

Şi solzii ei de peşte zburător,

Păcatul prim pe punct de germinare,

 

Abject, imund, fetid, cernicolor,

Când să-l prevadă – vai! – nu fu în stare

Nici – la-nceput –  al lumii Ziditor?

 

 

De nu l-ar vinde-un amănunt subtil

 

Îl vrei puternic, grav, semeţ, abil,

Un Făt-Frumos, viteaz ca în poveste,

Şi el, în fond, în viaţă-aşa şi este,

De nu l-ar vinde-un amănunt subtil.

 

Şi, ca dorinţa să nu-ţi facă feste,

Îl pui la încercare-n propriul stil:

Ţi-arunci mănuşa-n dinţi de crocodil,

Ceri amulete dúşmanele ţeste…

 

Ci doar când, seara, cade obosit

Şi-l pupi ca ploaia: faţă, buze, gât,

Vezi: leul tău din junglă nu-i decât

Un pui de leu, în cuşcă, îmblânzit.

 

L-ai vrea mascul, robust, masiv, viril,

Şi el, la pieptul tău, e un copil.

 

 

Iar când cu miei va ninge prin ponoare

 

Să vezi – nu crezi – în cel mai magic vis:

Târziu, în toamnă, cándid, un cais,

Stingher, sfios, caduc, introvertit,

La buza brumei, brusc, a înflorit.

 

Ce nostim, dragul! Ce i-o fi venit?

Vernal sadea, lulea s-a-ndrăgostit!

Ni l-a vrăjit, la un concurs de miss,

O galbenă gutuie: Anais!

 

De-aici o ia la deal povestea noastră:

Caisul firav, sprijin asprei ierne,

Va admira cu drag dintre troiene

Frumosul chip al dragii din fereastră.

 

Iar când cu miei va ninge prin ponoare,

Caisul şi gutuiu-or da în floare.

 

 

N-ai vrea şi tu să vii în fapt de seară?

 

Un pom sunt la o margine de Ţară.

În harţe iuţi cu şiruri de duşmani

S-au incrustat în scoarţa-mi zile, ani,

Dar sunt ai mei şi-i simt dulce povară.

 

Cu rodul meu smomit-am otomani,

Maghiari sau leşi, porniţi pe harahară.

Din ramii mei ploua cu foc şi pară

Când se-nfocau plăieşii ortomani.

 

N-ai vrea şi tu să vii în fapt de seară,

Să-ţi reazemi trupul tău de trunchiul meu

Şi-n acalmia roz de elizeu

 

S-auzi cum cad ca picurii de ceară

Prin seva mea, lin, clipele şi anii

Trecuţi prin cronici, zapise şi danii?