Radu Şerban, ambasadorul României în Japonia, autor a numeroase lucrări din domeniul relaţiilor internaţionale, scrise cu acribia unui politolog, bun cunoscător al problematicii europene, iar mai recent şi a ţării în care ne reprezintă, este mai puţin cunoscut ca poet. Ţara soarelui răsare l-a molipsit de la început cu ceea ce aceasta are mai reprezentativ ca gen literar pe care l-a adus prin poeţii ei pe altarul culturii universale. Subliniam, cu prilejul lansării volumului său de debut, Balsam sufletesc (Editura Ecou Transilvan, 2012), caracterul sapienţial al scrierilor sale. (cf. Nicolae Mareş, Eseuri vol. 1 – Opera omnia, TipoMoldova, pp. 593-594, 2014)

Confratele dr. Varujan Vosganian a subliniat şi el, în prefaţa la volumul următor, că Radu Şerban stăpâneşte în arta haikuului ritmul, care este un logos, „nu o mişcare mecanică, ci mecanismul însuşi”, de fapt „însuşi coerenţa universului”, se referea acesta la ritmul de 5-7-5. Aşa se ajunge, în cazul haikuului la „un dans al imaginii”.

După florilegiul la început au urmat apoi alte două volume, tipărite în 2013 şi 2014, la aceeaşi casă editorială, cu titlurile: Starea de haiku – Reflecţii calme, esenţe şi Fereastra armoniilor – 1001 poeme scurte – care mi-au întărit convingerea cu privire la valoarea aforistică a registrelor şi definiţiilor sale poetice care au ajuns la peste 2000 de micropoeme.

 

Ghiocel sub ger –

Bun simţ învingător,

Neprihănire.

 

sau

Flutur translucid

Fără luciditate:

Anotimp floral.

 

ori

Sămânţă în vânt:

Survol matrimonial,

Voiaj spre viaţă.

 

Cât de încântător devine pentru noi faptul, dar mai ales pentru cei care trăiesc pe acele meleaguri că Japonia a devenit în haiku-urile lui Radu Şerban –  transilvană, iar  locurile de baştină  din Munţii Apuseni au căpătat culori nipone.

 

Lan de păpădii

În  zumzet de albine:

Galben dezinvolt.

 

Radu Şerban, la fel ca şi octogenarul Aurel Rău, autor al unui florilegiu asemănător tipărit în anii 70, cu siguranţă la fel ca Augustin Doinaş, Marin Sorescu sau Al. Smărăndescu, stăpâneşte tehnica şi estetica haiku-ului şi încarcă minipoemele sale cu valori creştine, ca în cazul celui dedicat Divinităţii: Spectru ideal/ Pe harta sufletească.

Nepotul lui Policarp Moruşca – al cărui har creştin de manifestare îl moşteneşte din familie, sub cer nipon  a  reînviat  Paştele la români:

Noapte pascală –

Sub flori, Tokyo ascultă

Hristos a-nviat!

 

Între nor şi cer

Ruga trece prin uşa

Catapetesmei.

 

sau

Desprimăvărăm

Din gerul păcatului,

Spovedindu-ne.

 

Scut desăvârşit

Credinţa reţine

Lama ispitei.

 

Încearcă să demonstreze Radu Şerban în multe din poemele sale cum se manifestă credinţa – ca un oxigen vital.

Din florilegiile sale se extrag uşor o sumedenie de definiţii în stil nipon  –  care ne trimit la poetul din Lăncram, la aforismele sale intrate în cultura românească. În viziunea autorului Balsamului sufletesc,  rolul haikuului este: de a ne aduce cu picioarele pe pământul prea adesea ignorat – dezvelind esenţe efemere. Îndrăznim să spunem că poetul român o face aşa cum a făcut-o înaintaşul său nipon Matsuo Basho.

În ansamblu, micro-poemele sale “pun faţă în faţă efemerul cu eternitatea, atemporalul  cu clipa prezentă, sau nimicul cu universalitatea”; “împreunează – logodeşte am spune noi – inteligenţa cu frumuseţea, omul cu natura, într-un nesfârşit patos al fiinţelor şi lucrurilor, ca o împletitură de mărţişor”.

Definiţiile pe care le dă muntelui Fuji-San pe care l-a escaladat (a se revedea reportajul publicat în Poezia, numărul precedent), cum puţini dintre colegii săi la Tokyo cu siguranţa n-au făcut-o, chiar dacă aveau în limba engleză culegerea: Ambasadorial haiku, semnată de el, nu cumva pentru a-i îndemna? Trăirile sale, amintind de o „pace opacă”, pentru că vulcanul doarme în piept să-i bată luna. Câţi indivizi din milioanele sau sutele de milioane care s-au încumetat să escaladeze Fuji San au gândit în ritmul:

 

Îşi poartă Fuji

Ghirlanda grea de lacuri

De dorul lavei.

 

şi unde:

Pomul cerului

Străpunge norii de mai

Privind spre Fuji.

 

Să fie un îndemn de a cunoaşte mai bine lumea, de a trăi, cumva, şi   într-un hublou pentru a-i admira muntelui petalele albe, şi pentru a suporta „angoasele pădurii/ atârnate în brazi”?.