Inima… moralia

De foarte multă vreme nu am mai citit poezie care să aibă asupra mea un efect emoţional spontan, dublat de interesul crescând, specific comunicării dintre un scriitor bun şi un cititor hârşit dar corect cu el însuşi. Am pe masa de lucru, de acasă, locul unde lucrez numai pentru treburile împărăţiei mele spirituale, trei volume de versuri publicate recent de cunoscutul regizor şi scriitor Nicolae Cabel, unul dintre intelectualii de elită originari din Buzăul dintotdeauna, care continuă buna tradiţie a ADN-ului local unic în linia clasicizaţilor Urmuz, Vasile Voiculescu, Ion Caraion şi Ion Gheorghe. Primul volum poartă titlul chirurgical „oarta unei portocale”, este prefaţat de Titus Vâjeu şi a apărut la Editura „Tipografia Intact” în nobile condiţii grafice. Nu mai puţin de 131 de poezii, împărţite sistematic în ciclurile: „travesti”, „litografii”, „în rama copilăriei”, „evadare în cuvânt” şi, desigur, „aorta unei portocale”. Poemele sunt şlefuite până la subţirimea livrescă barbiană şi  impun prin impecabile concentrări culturale. Aerul de bibliotecă în bibliotecă te face să te simţi, în lirica lui Nicolae Cabel, ca şi acasă, mai ales când acasă înseamnă o bibliotecă publică în care ţi-ai petrecut o parte însemnată din viaţa de zi cu zi, ca bibliotecar. În „aorta unei portocale” inefabilul e sugerat în aşa fel încât îl simţi, ţi-l explici dar nu-l poţi prinde în explicaţii credibile, cum e cazul poemului cu substrat politic „un clovn”, caligrafiat cu o cerneală invizibilă de calitate regală: „un clovn/s-a dus…/ei şi,/mai vine unul…//acum,/ce mai poţi zice,/preafericitule Yorick…”(pag. 206). Impresionantă este abilitatea cu care tehnicile semantice ale poetului devin perfect solubile în sentimente pure, cum se întâmplă în „litografie (XI)”- pag. 65 – poem dedicat regretatului ziarist Aurel Jipa. După lecturarea acestui volum consistent, în care toate poemele sunt ireproşabile, mă încearcă un sentiment dezolant, ceva similar unei singurătăţi ireversibile: suntem pe cale de a deveni una dintre naţiunile care pur şi simplu nu mai au mari poeţi. Mă gândesc la nume fabuloase ale unei generaţii dispărute în ultimii ani: Marin Sorescu, Petre Stoica, Ioanid Romanescu ş.a. Iată de ce, când dau peste scriitori de talia lui Nicolae Cabel, categoric, un mare poet, am strania senzaţie că mă aflu la poarta unei rezervaţii literare naţionale în care cei mai reprezentativi poeţi ai momentului se retrag de bună voie şi nesiliţi de nimeni ! O poezie în care inima şi mintea devin un tot: inima…moralia!

Conso-vocale

Al doilea volum de versuri al lui Nicolae Cabel, apărut în acelaşi timp cu primul, are un titlu cu trimitere directă la zona riguroasă a livrescului , „alte poeme” însemnând, în cazul de faţă, ispita ludicului asupra unui poet uns cu toate experimentele literaturii universale. Cine-l cunoaşte cât de cât pe autorul acestor poezii, firea sa discretă, silenţioasă şi protocolară, prezenţa rară şi diafană la diverse festinuri literare, nu are cum să nu rămână surprins de temperamentul vulcanic(!), dar bine strunit,  al acestui poet ieşit cu paşi mărunţi din contingent. Ciclul „alfasonete” îmi aminteşte de un celebru violonist buzoian, „nea Vişan”, care, la o petrecere cu ştaif, după ce a rămas într-o singură coardă la vioară, imitând la perfecţie „Ciocârlia” naiului lui Gheorghe Zamfir, a continuat să cânte cu calm şi dexteritatea unui veritabil magician. Fiii săi, Florin şi Sile, sunt plecaţi de 25 de ani în Franţa, unde continuă tradiţia familiei, trăind din această nobilă activitate artistică. Citind poemele lui Nicolae Cabel am percepţia unui foşnet al cuvintelor. Unul îngeresc, de orgă bisericească acordată de respiraţia acestora. Fiecărei litere a alfabetului îi este dedicată câte un superb „alfasonet”. Lucid şi ludic, poetul evită cu şarm cascadoriile lirice, debordând în coordonate deontologice ireproşabil controlate. Trei cicluri a câte trei rânduri de sonete pe note conso-vocale (nu găsesc alt termen) ale alfabetului,  de la A la Z. : „canzone”, „per/siflante” şi „alfasonete”. Un spectacol rarisim al supleţei limbii române, de la straturi arhaice până la postmodernism. Citez la întâmplare: „o belladona-n basm cu-n beduin – /binom în barcă, lîngă baiaderă;/un brusture, brigandul babuin/l-a brevetat bufon la butonieră…//boceşte buburuza-n busculadă – /blestem bălai pe-un baobab bastard,/banală, deci, în blînda ei bravadă,/cu breb spre bazileusul bavard…//batracian balsam bizantin/e bahicul băieş în baleiaj,/benedictinul bonus – burg blajin…//sub baldachin e beznă-badinaj/şi-n balansoar chiar blondul balerin/în cel budoar, cu brumă-n bastingaj…”(„B”, pag. 207 ). „Nu mă îndoiesc de faptul că Alfasonete şi alte poeme este o carte care ar fi pe placul lui Nichita Stănescu” – spune, în prefaţa cărţii, Titus Vîjeu.  

Se leagănă timpul

După lectura celei de-a treia cărţi a lui Nicolae Cabel („cronos, pe balansoar…”), îmi stăruie în gând imaginea unei curse de cai cu final netrucat. Îmi amintesc de multe debuturi ale generaţiei sale – „promoţia 70”, cum o numea Laurenţiu Ulici – şi cursa literară care a urmat, lungă de vreo cinci decenii.  Neavând la dispoziţie timp şi spaţiu suficient, mă rezum doar la a  concluziona că Nicolae Cabel este unul dintre cei care – nu ştiu cum e mai bine zis, caii sau jocheii? –, au reuşit să ajungă cu bine la potou, aceste ultime trei cărţi  fiind o spectaculoasă recuperare a unei distanţe care, consecinţă a multiplelor activităţi profesionale ale autorului, la un moment dat părea, zic eu, irecuperabilă. Într-un eseu, publicat în revista Agonia, în septembrie 2010, Petre Anghel afirmă că Generaţia 70, a fost „o generaţie fără complexe” care „nu făcuse compromisuri iar „miza ei a fost strict literară”. Sunt întru totul de acord cu distinsul eseist Petre Anghel. Din această generaţie au avut un start lansat Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Dorin Tudoran şi alţi câţiva urmaţi de: Dan Verona, Cornelia Maria Savu, George Almosnino, Ion Chiric, Paul Emanuel, George Maria Teodorescu, Aurel M. Buricea, Florea Burtan etc. Conştient de mrejele unui succes facil,  evitând „publicitatea” făcută unora precum Dinescu şi Brumaru Nicolae Cabel şi-a desăvârşit opera într-o autoizolare completă, astăzi „cămara” sa literară nefiind cu nimic mai săracă decât cele ale primului grup enumerat aici.

În „cronos pe balansoar” , grupaj care poartă şi numele cărţii, autorul îşi parcelează moşia literară astfel: „ipoteză asupra unui vis”, „trimisul-cu solzii-de-timp”, „hanul, fără răscruce” şi „Cuvinte cu geometrie variabilă”. Un volum în care sunt etalate şi libertăţile versului alb, dominat de meditaţii elegiace. Poezia lui Nicolae Cabel e mult mai profundă şi e ceva mai greu de disecat chiar şi cu mijloacele unui critic literar profesionist, subsemnatul nefiind decât un cititor destul de cârcotaş şi neocolit de prejudecăţi. În final, reproduc un poem care îşi poate găsi loc în orice mare şi obiectivă antologie a poeziei româneşti dintotdeauna, „Asediul prin clopot”: „Cheamă pescarii marea să plătească…/clepsidra şchiopătează nicăieri,/dar limpezim cu pietre altă mască,/iarba de val şi podul de tăceri…//pescarii marea domolesc în cranii/ şi dintre stele împresoară una,/înzăpezite-s clipele şi stranii,/ecoul lor ne bântuie întruna…//un cerc ne bate tâmpla cu ţărâna,/respiră drumul altul, uneori./tainic, jumătate, atârnând de-o zână/şi-n pescăruşul negru-adeseori…(pag. 85).

A tras sau nu Nichita Stănescu cu coada ochiului la maestrul Ion Gheorghe?

Este incredibil cît de asemănătoare poate fi uneori „linia directoare” a conştiinţei artistice a unor mari poeţi români, atunci cînd e vorba despre patriotism! Asupra acestui fapt mi-a atras atenţia poetul Nistor Tănăsescu, oferindu-mi, drept dovadă, un text scanat dintr-o revistă de acum 44 de ani. Prin cele ce urmează nu vreau să ştirbesc cu nimic din prestigiul literar de care se bucură marele poet Nichita Stănescu, însă nici nu pot trece sub tăcere faptul că celebra sintagmă „Patria mea este limba română” îi aparţine, de fapt,  poetului de origine buzoiană Ion Gheorghe, drept pentru care citez: „PATRIA CARE ESTE, plus cea în care nu voi mai fi, ci numai cărţile mele. Este aceea în care eu am pretins; în care încerc să învăţ şi pe alţii pentru că m-au învăţat; şi mai este patria numită LIMBA ROMÂNĂ unde muncesc…” („Viaţa Românească”, 16 august 1971). Abia după 11 ani, în 1982, în volumul „Respirări” apare pentru prima dată şi „varianta” lui Nichita Stănescu: „Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”. Nu am subliniat nimic, ambele citate fiind originale. Cu toate că nici prin gînd nu-mi trece să-l învinuiesc de plagiat pe Nichita Stănescu, nu pot să nu remarc şi să nu fac cunoscută prioritatea terminologică a maestrului Ion Gheorghe. Quot erat demonstrandum.