Motto:

„Acest poem ar trebui să fie despre o zăpadă

cum n-a mai fost niciodată,

curgînd de la pămînt către cer

şi despre cerbi iubindu-se cu luna”

(Viorel Mirea – Am să scriu un poem)

Am ales aceste versuri drept motto pentru volumul de versuri Luntrea goliciunilor (Ed. Tracus Arte, 2014) întrucît ele sintetizează o parte din caracteristicile liricii poetului Viorel Mirea. Ele depun mărturie despre fantezia bogată a autorului, despre ludicul specific (verbal şi ideatic) şi despre răstălmăcirea, ba chiar inversarea fenomenelor naturale şi a miturilor/ parabolelor biblice încetăţenite.

Volumul este structurat în două capitole, al căror titlu formează o singură propoziţie: Gustav şi alte Eva ziuni. Gustav  ba e cal, ba om reîncarnat care umblă în epoci diferite pe strada Luxemburg fără să-şi întîlnească unul din trupuri. Capitolul şi alte Eva ziuni cuprinde o mulţime de pilde biblice răstălmăcite, pe motivele cuplului primordial şi potopului. O imagine din poezia Goliciunea lui Noe, în care personajul biblic umblă gol, în mijlocul vietăţilor pe arcă, dă titlul volumului,  Luntrea goliciunilor.

Poezia este modernă, imaginarul copleşitor, fantezia dictatorială întoarce lucrurile pe dos:  „Şi soarele, care se da drept lună,/ îşi băga mîinile în buzunarele lui de măgar,/ fluiera şerpeşte şi se purta ca luna” (Soarele se da lună).

Ludicul atinge limite gnoseologice contrastînd cu expresia dezmăţată: „Ideea intrase pe uşa barului şi striga:/ – Hei, matrozi de livadă, care mă vrea dintre voi?/ (…)// Ideea părea obosită, şi de ce să n-o spunem,/ chiar ponosită” (Buchetul miresei). Alteori, procedeul se aplică limbajului, conducînd prin aliteraţii la cuvinte noi: heheriţa, heveriţa, veheriţa (Heheriţa).

Comparaţiile sînt de cele mai multe ori surprinzătoare: „Pămîntul se uita la ele de ape/ ca sunetul de clopot la clopot” (Seceta).

Finalurile sînt îndeobşte şocante cu scopul de a lăsa cititorul perplex. În alegoria Călăul, acesta nu plătise proprietarului taxa pe butuc, noroc cu împăratul care îi va asigura materia primă contracost.

Importantă în poezia lui Viorel Mirea este viziunea asupra lumii. Ca în fabule şi basme, animalele şi plantele vorbesc. Universul este magic şi metamorfozele se petrec fără limite. Întîlnim poezii mai vaste (poeme) care sînt alegorii fabulistice de descendenţă soresciană, părînd scrise de un ţăran isteţ. Amintim cîteva dintre acestea: Pofta de fîn, Uliul şi dudul, Vremi cu viermi de mătase etc.

Poemele lui Viorel Mirea au o construcţie epică cu deznodămînt gnoseologic:  „Intram unii în alţii ca păpuşile Matrioşka:/ copiii în părinţi, părinţii în bunici/ iar ei în veac./ Aşa se întîmplă cu toate vietăţile” (Matrioşka) În poemul menţionat şi anotimpurile vieţii, toate simţurile în dragoste, şi toate zilele pătrund  unele în altele. În final, şi noi implodăm într-un punct şi toate punctele se adună într-unul singur în care sîntem toţi.

În poemul Gorniştii, aceştia cîntau în fruntea armatei şi erau împuşcaţi, iar după ce au murit toţi, goarnele cîntau singure şi soldaţii din toate armatele şi din toate timpurile plîngeau prin goarne.

În Lacrimi de Noe, actantul plîngea că potopul nu mai venea şi: „Dumnezeu a strigat/ (…)/ – Ridică-te Noe din lenevia neamului vost/ şi fă corabie că te îneacă plînsul tău păcătos,/ pe tine, şi vietăţile mele!// Şi Noe n-a mai plîns/ pe dinafara lui niciodată” Personajul biblic face chiar grevă şi nu mai vrea să urce pe corabie: „Noe îşi luase concediu de sine însuşi” (Greva lui Noe).

Alte personaje biblice uzitate sînt Adam şi Eva: „Şi ea, în Eva din ea,/ creştea mărul!” (Vocea ei); „Erau mere domneşti, chiar şarpele altoise mărul/ cu-un fir din părul lui Dumnezeu” (Tristeţe de Adam).

Poetul devine un Sisif cărător de sare în mări, la cererea peştilor: „Mi se delurise spatele de atîta cărat/ (…)/ Iar sarea, şi ea obosită, –mi zicea:/ mai odihneşte Adame,/ mai hodineşte şi tu!” (Sarea);

Întîlnim în poezia lui Viorel Mirea numeroase aluzii la realităţi sociale cotidiene. Guvernul impozitează lumina pe care o dădea barza prin plisc (Ziua berzelor). Ierburile aveau parlamentul lor, ierbarul era senat iar claia, camera deputaţilor; parlamentul gîndacilor devine insectarul; al animalelor sălbatice, gradina zoologică; al animalelor domestice, abatorul; al pietrelor, fundaţiile construcţiilor; al gîndurilor, bibliotecile; al oamenilor, cimitirul (Parlamentele). Altădată, sindicatul verde hotărăşte ca ierburile să nu mai dea lapte (Revolta ierbii).

În concluzie putem afirma că universul imaginar creat de Viorel Mirea este magic, în genul romanelor sud-americane contemporane. În acest univers: „caii plîngeau cu vrăbii de ciocîrlii” (Iadul zăpezilor). În această lume, în locurile pe unde moartea nu trece, vietăţile se plictisesc. Poetul are apetit metafizic.

Limbajul este viu, imaginile proaspete, fantezia exuberantă. Talentul autorului se relevă în fiecare vers. Oltenismele accentuează originalitatea, care constituie cea mai importantă valoare estetică a poeziei lui Viorel Mirea. Poetul este şi un creator de cuvinte noi: aripaşul, adormiţoaia, deslunaticii etc.

Apreciindu-şi inspiraţia, poetul afirmă: „Am găsit o stea în buzunar,/ era aşa de frumoasă şi” (Steaua din buzunar) Subscriu la această imagine.

5

Camil Tănăsescu – Leviathanul

Poetul Camil Tănăsescu s-a născut la Slatina (Jud. Olt) în luna mai 1972 şi a absolvit Facultăţile de Drept şi Filosofie din Universitatea Bucureşti. În prezent este conf. univ. la Facultatea de Drept „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. A publicat până în prezent următoarele volume individuale: Consolaţio, poeme (2007), Caligraful, povestiri (2009), Fidelio/ Infidelio, poeme (2012), Illuminatio, poeme (2012), Leviathanul, poeme (2012), Odisee tribală, poeme (2014) şi Resignatio, poeme (2014).

Voi comenta în continuare poeziile din volumul Leviathanul întrucât mi se pare reprezentativ pentru întreaga creaţia a autorului şi care transfigurează liric experienţa sa profesională. Titlul fascinant al volumului, face trimitere nu numai la monstrul biblic, marin şi vorbitor, din cartea lui Iov dar şi la statul atotputernic, constrângător legislativ, din lucrarea omonimă a filosofului Th. Hobbes. Dar Leviathanul lui Camil Tănăsescu îmi pare alcătuit din suma păcatelor omeneşti, reprezentate prin monstrul marin pomenit, similar Diavolului.

Un indiciu important pentru analiză îl constituie dedicaţia cărţii, pe care o redăm în continuare: ”lui Albert Tănăsescu pentru îndepărtarea de constrângerea regulilor respectate prin credinţă!” Aşadar, chiar dacă tema principală a volumului o constituie morala bazată pe religie, liberul arbitru ne decide comportamentul.

Premisele fiind stabilite, să pornim disecţia Leviathanului camiltănăsescian. Datorită stilului uzitat, poetul îmi pare un justiţiar care propovăduieşte respectarea celor zece porunci, folosind îndemnuri imperative, zâmbind pe sub mustaţă: „Să nu cedezi plăcerii trupului,/ orice încercare e înspăimântătoare./ Minuni pentru trupuri muritoare şi pentru oameni/ şi pentru îngeri./ te închini cerşind căderea prostituatei minore în păcat/ şi apoi jeleşti, aruncându-ţi fruntea/ de piedestalul moaştelor făcătoare de minuni.” (9.) şi concluzii sapienţiale: „În foc de iad cuprinse sunt patimile scornite/ de simţurile-n extaz”. (7.)

Din predica propusă se desprinde o viziune specifică asupra lumii. La actul Genezei colaborează două divinităţi opuse, Dumnezeu şi Diavolul.

Datorită destinului muritor, omul vieţuieşte ca într-o cuşcă. Religia îl face să creadă că destinul îi e scris dinainte, dar autorul e de părere că alegerea între virtute şi păcat, o facem conform propriei voinţe.

Viaţa e o luptă împotriva păcatelor, uşor hilară, de aceea omul e simbolizat prin soldat sau cruciatul care luptă în numele credinţei: „Este un legământ ca acest război sfânt,/ în care dorinţele sunt dogme sacre,/ şi puţina eternitate smulsă nimicniciei/ să rămână veşniciei precum ţepele din piaţă.” (2.)

Practicarea pe bani a celei mai vechi meserii din lume, relevă umorul întreţesut cu sutana preotului sau roba judecătorului. Deşi trimiterile se referă, în general, la o epocă arhaică, ghiduşiile adolescentine: „Unde este ostenitoarea plăcere a privitului,/ prin geamul smolit al băii comunale, înfricoşătoarele/ trupuri de femei goale?” (22.) şi sugestiile la evenimente contemporane, aduc satisfacţii compensatoare: „Dau o poruncă, un decret, ceva şi schimb legea puşcăriilor/(…)/ „La religii nu mă bag, sunt mulţi care ne sperie/ să vindem pământul, pentru că vine sfârşitul./ E calcul greşit, nu vine acum.” (46.)

Poetul simte nevoia unui dialog pentru a nu propovădui în gol. Uneori apelează chiar la Fiul lui Dumnezeu.

Putem concluziona că viziunea asupra lumii pe care ne-o propune Camil Tănăsescu este maniheistă, pictată în alb şi negru. Arhaicul umanităţii prezentate, judecată prin prisma tablelor legii, este contemporaneizat prin persistenţa păcatelor: „Sunt ani deprinşi cu frica păcatelor trecute-n veşnicie,” (5.)

Stilul poetului se caracterizează printr-un ermetism penetrabil în cheie maniheistă, înnobilat cu maxime şi parabole existenţiale. Tehnica bine stăpânită, apelează la versul amplu, whithmanian şi la aliteraţii semantice. Construcţia pare să pornească de la unele sintagme obţinute prin dicteu automat, apoi meşteşugul lustruieşte versul. Sub aspectul antropologiei imaginarului, păcatele înfierate se încadrează în regimul nocturn: „Întunericul, ca o groapă comună/ în care se văd îndoliate sufletele,” (3.)

În viziunea vieţii efemere, regăsim săgeţi veninoase lansate din concretul decăzut: „Totul este înscenare, lumina e înscenarea bisericii,/ iar cei în robe negre sunt gânditorii diavolului”/ (…)/ E plină de răspunsuri uşoare viaţa,/ ultima suflare e moştenirea morţii.” (4.)

Între poeţii contemporani, Camil Tănăsescu constituie un caz aparte. Postmodernismul nu-l atinge. Transgresând religiile sub semnul libertăţii, pledând pentru moralitatea înaltă, mesajul poetului pare să se închege holografic în transdisciplinaritate metaforică.

Este preocupat şi de destinul scriitorului care interoghează existenţa. Poetul crede în supravieţuirea prin cuvântul care tinde să redea fiinţa. Demersul poetului pare să ilustreze aserţiunea lui Horia Bădescu: „Poetul întreabă lumea despre dumnezeu şi pe acesta despre lume şi pe amândoi despre sine.”

Evoluţia scriitorului Camil Tănăsescu este demnă de interes.