Alexandru Petria publică, în 2013, rugăciuni neruşinate & alte chestii (Editura Vinea, Bucureşti) cu un cuvânt însoţitor semnat de Liviu Antonesei. Cele optzeci de poeme acoperă, ideatic şi compoziţional, trei zone distincte, fără ca volumul să fie segmentat pe cicluri: rugăciunile, jointurile şi, desigur, celelalte… chestii. Scriitorul este un adept al poemului de impact, experimental şi experienţial deopotrivă. Un poem ca focul de artificii ţâşnind undeva la capătul lumii şi lăsând în urma-i o dâră de umbre şi sângerări, excelând nu atât prin elaborare, cât prin unicitatea ideii, irepetabilitatea trăirii şi spontaneitatea discursului.

Fiecare piesă a volumului, de la incitantele jointuri (esenţializate uneori la zece-cincisprezece cuvinte) şi până la poemele largi, gen baladă (ca rugăciunea johnnie walker ori prea sărac cu duhul), poartă adn-ul configuraţiei sale lăuntrice, în rostirea sa poetul tălmăcindu-şi, cu fidelitate şi consecvenţă, sinele (cu toate revelaţiile şi vulnerabilităţile sale). Căci pe cât pare de teribilist şi de incomod (ca în majoritatea rugăciunilor), pe atât e de expus şi de resemnat în faţa spectrului singurătăţii, a posibilităţii ratării iubirii ori a permanentizării obsesiei morţii, impactul unora dintre poemele-chestii (precum uneori mi-era ruşine cu tata sau unde se duc morţii) fiind, în acest sens, aproape insuportabil.

O dovadă a faptului că Alexandru Petria ştie foarte bine cum şi ce trebuie să fie poezia de calitate o dovedeşte şi recenta sa antologie Cele mai frumoase poezii ale anului, selecţia celor treizeci şi patru de autori (cu lucrări publicate în cursul anului 2013 pe suport de hârtie sau electronic) făcându-se dintr-un total de 264 (aceeaşi editură Adenium publică şi antologia Cele mai frumoase proze ale anului, realizată tot de poet).

Cele nouă rugăciuni neruşinate (prin care scriitorul îşi conturează o mitologie individuală inconfundabilă) nu respectă un algoritm anume: există o rugăciune a trupului, a pauzei, a cheiţei, a bunului terorist sau a grătarului, o rugăciune johnnie walker, cadillac ori cu deschidere la facebook. Comunicarea cu divinitatea se realizează de pe poziţii egale şi prin mijloace proprii zilelor noastre (mail-uri, bip-uri, sau verbal), Dumnezeu devenind, după caz, bătrânul, tipul, şeful sau chiar prietenul poetului.

Cu mici excepţii, „neruşinatele” se constituie în tot atâtea acuze: în cea „a cheiţei”, Dumnezeu este muştruluit pentru continua noastră umilire (“chiar te bucură să ne întorci umilinţa/ precum o cheiţă în spate?”), ca în rugăciunea bunului terorist să fie tras la răspundere pentru toate fărădelegile din lume (“sângele copilului împuşcat/ se scurge în rigolă,/ fetiţa mâncată de foame o să fie mâncată şi de muşte,/ iar la nasul tău se ajunge cu principii – lumânări aprinse”).

Într-o rugăciune cu deschidere la facebook, poetul i se plânge că nu-i mai trimite mail-uri, rugându-l să-l lecuiască de patetism (“doamne, scoate patetismul din mine,/ alt bou senin la altă poartă nouă/ cu deschidere la facebook”), iar în rugăciunea trupului, îi prezintă, cu plasticitatea-i specifică, elementele stării de sănătate a „pacientului”: „ficatul îl doctoreşti cu celule stem, de nu altfel,/ la penis n-ai de lucru, inima-i o pufăitoare incertă,/ picioarele mă chinuie,/ vezi că intestinele chiorăie după legea lor,/ scoate socoteala suportabilă,/ bun sunt de daune,/ în ce o să plătesc e/ ultima grijă în care am intrat”. Doar într-un moment de relache, bătrânul e invitat la un grătar: „şezi,/ doamne, jarul e potrivit, nu cred că rezişti la miros, mănâncă,/ nici isus n-a fost,/ să nu-mi spui că eşti vegetarian” (rugăciunea grătarului).

Deseori, rugăciunile se transformă în parabole sociale, poeme-frescă a realităţilor de zi cu zi, surprinse cu ironie şi tristeţe deopotrivă, ca în rugăciunea cadillac: „din america, vecinul de la a treia casă din dreapta/ şi-a adus un cadillac lincoln v 8 alb,/ lung cât rugăciunea unei călugăriţe ex-traseiste”. Anecdotica rămâne de actualitate, poetul rugându-i-se şefului să se îndure de drama omului care, pentru a obţine maşina, „s-a rupt în construcţii”, acum sfârşind prin a-şi admira bijuteria „din buda dintre peri”, în timp ce copiii îi flămânzesc, finalul fiind relevant pentru acest capăt de lume în care vieţuim: „şefu, dacă nu l-ai îndesat cu minte, dă-i/ măcar bani de benzină sau/ dacă nu crezi că-s impertinent/ mai repede urcă românia în cadillac şi trimite-o în lume”.

În cea de-a doua categorie, la pol opus, intră cele şaisprezece jointuri, performanţe în esenţializarea discursului (până la limita permisibilităţii). Aceste miniaturi lirice (unele aparente haiku-uri) sunt, în acelaşi timp, respirări între „neruşinatele” şi „chestiile” din volum, precum secvenţele de reclamă pe parcursul unui lungmetraj. O parte din crochiuri sunt „note” de amor „în care nu se mai face dragoste” (ca să-l parafrazăm pe poet) şi în care se surprind, nepremeditat, gesturi, frânturi de imagini, atingeri de duioşie, schiţând (pornind de la universul cotidian), analogii subtile, inedit nuanţate. Comparaţia şi substituirea metaforizantă stau adesea la baza acestor alcătuiri cărora nu le lipseşte elementul-surpriză ori paradoxul: „nu te mira prea mult,/ ca spuma şamponului/ îţi cade sufletul/ afară” sau „ascuţit/ prin tine/ cu sunetul/ copacilor/ când li-e sete”.

Prezenţa oblăduitoare a femeii devine o constantă a jointurilor: „şi ne sărutăm/ cum uităm să ne legăm şireturile” sau „dimineaţa împinsă cu capul deasupra fluviului/ aroma şi tu/ o cafea cu picioare lungi”. Există, de altfel, o aplecare anume în raport cu imaginea iubitei, în pofida pozei de neutralitate ori a perspective ludice, de dincolo de silabe desluşindu-se nevoia nemărturisită de prezenţa-i, constantele acestei „slăbiciuni” fiind (precum un liant) apa şi aerul: „cu degetele/ săpunite/ încerci în lighean/ de-i moartea caldă” sau „ca o cană cu apă/ până la ombilic – tu”, într-un alt poem, poetul întrebându-se cu o naivitate jucăuşă: „oare mă încape/ roata/ de aer/ din talia blugilor tăi?”

De altfel, o parte din jointuri sunt astfel de interogaţii voit inocente: „când se termină/ cerul,/ unde să aştepţi/ să crească altul?” sau „dacă am rula foton/ cu foton lumina într-o foiţă,/ fumând-o,/ am deveni îngeri?”, altele trădând aceeaşi aplecare teribilist-ludică asupra realului: „ai fi mai limpede şi adânc/ bărbat/ dacă, iubind-o,/ ţi-ai sufla în batistă ochii,/ nu nasul?”

Şi celelalte chestii (puţin peste cincizeci) sunt, în majoritate, esenţializate, poeme de tranziţie între jointuri şi rugăciuni. Ele sunt bazate pe un schelet ideatic minim, dar suficient şi convingător, Alexandru Petria încăpâţânându-se să comunice cât mai mult în cât mai puţine cuvinte, fără să neglijeze nici un moment perspectiva emoţională. O posibilă structură poate fi repetiţia (de metafore/ comparaţii), rezultând o simetrie tematică generând un lirism intrinsec: „lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior,/ e cum m-aş scoate dar aş/ şi rămâne/ să te iubesc întreg,/ întreagă” (mâini îndestulătoare). Descoperi, la tot pasul, asemenea unicate de alcătuire poetică, de la superbele metafore-definiţii (iată ce înseamnă, de pildă, poemul pentru autor: „cum te-aş/ săruta/ pe sex/ cu un fluture/ în gură”), până la efece oximoronice ori de paradoxism. Sunt frecvente permutările de termeni (chiar în titluri): până la prăjeala suportabilităţii; femeie îmbrăcată se trece mai uşor cu moartea; să nu-ţi împrăştii pe papuci viaţa; un ou fiert de pe care se retrage apa sau înainte aş fuma ţigara de după. Dar în ciuda nonconformismului asumat şi a violenţelor de limbaj, există (pretutindeni) în poeme un substrat semnificativ profund, performanţa lexicală nefiind niciodată una gratuită, de dragul rostirii.

Nu sunt rare notele experienţiale, fie că e vorba de părinţi, ca în mi-era ruşine cu tata (“îi ziceam că nu l-am găsit/ după ce reveneam din turul crâşmelor/ şi atunci am învăţat să-mi mint mama”), fie de bunici, ca în acest poem de ziua morţilor: „bunicii m-au crescut, părinţii/ mi-s indiferenţi, eufemistic zis,/ nu voiam să-i pierd, dar nici să creadă/ vreunul că-s o momâie, din ăia/ de lângă mormintele vecine” (1 noiembrie). Nu lipsesc nici accentele politice, ca în năuca sau milă pentru preşedinte („în vis se transformă în câine,/ negricios şi vioi,/ e urmărit de hingheri,/ şi fuge,/ şi găseşte iar mâncare şi căţele,/ oamenii nu-i zic că-l iubesc,/ e negricios, câine,/ şi oamenilor nu le e milă”). Însă cele mai frumoase rămân poveştile implicite din poeme, realiste, dar şi magice deseori, fie că e vorba despre o fată care moare prea devreme, ca în poemul o întâmplare regretabilă („un băiat întreba o fată pentru ce a murit/ n-a apucat să facă dragoste”), fie a unui magazin dăinuind de pe vremea străbunicilor: „aerul de acolo/ era singurul la care ţineai/ şi-l ţineai în tine/ de taină” (magazinul).

Există un tragism nedeclarat, dar asumat în poeme, pretutindeni, un amestec de viaţă şi murire perpetuă în intimitatea lucrurilor, moartea nefiind decât o altă faţetă a firii, înşurubându-ţi-se în trup şi suflet, ca o umbră de aducere-aminte, ca un sâmbure de amărăciune, pentru că toţi, nu-i aşa (pe zi ce trece), devenim mai grei, inevitabil, cu câte un mormânt (precum în poemul a naibii de exact se întâmplă): „te regăseşti numai în tine/ cu sufletul tras/ peste cap precum gluga hanoracului,/ mai tare în nume, mai greu cu un mormânt”. Morţii sunt mulţi, inevitabil, iar tu „n-ai vrea să-i dezamăgeşti”, întrebându-te dezarmat oare „cuvintele o să ajungă pentru buzele tuturor morţilor?” (pentru buzele tuturor). Desigur, „nu conştientizezi,/ când o s-o întâlneşti” căci moartea, ca un lipici, „o să fie din tine, cu dinţii tăi, cu firele negre ale părului” (lipici). Treptat, va acapara totul, luându-te în stăpânire, toate lucrurile vieţii vor fi ale ei, ca în acest poem succint, intitulat sugestiv coada peştelui: „moartea se spală pe dinţi cu viaţa mea/ în apa ei îmi clătesc gura/ îmi leagă şireturile şi e pâsloasă şi mă ţine/ şi în altă parte/ capătul morţii bate precum coada peştelui”.

Titluri ca unde se duc morţii sau mortul care se plânge sunt alte exemple de tragism implicit, dovezi ale dimensiunii grave a liricii lui Alexandru Petria, deşi uneori spectacolul final ia aspecte comice, precum în ceasul (unde sicriul e refolosit, morţii abundând, spre exasperarea preotului care nu mai poate pleca la pescuit): „lasă că peştimea poate să aştepte, padre,/ o sloboade ăla de înfiletează şuruburile,/ dacă i-a apucat pe toţi,/ cum trage la peşti, trage şi la murit”.

Poemele din rugăciuni neruşinate & alte chestii ne propun, aşadar, un poet sclipitor, individualizat şi îndrăzneţ, de o admirabilă originalitate, lectura lor constituind unul din frumoasele lucruri care mi s-au întâmplat de o bună bucată de vreme.