Mozaic
Pot să mă sfîşii cu mîinile în multe bucăţi
să pătrund dincolo de stern
poate găsesc pe altcineva în mine.
Dar mi-e frică!
Frica asta plumburie ce nu stă în faţa cărnii
şi nici nu trece dincolo de ea,
îmi aduce aminte că sînt un conac uitat aici
de generaţii hrănite cu boabe de griji şi nevoi.
Pe holul principal dansează cei 25 de ani
ca o părere aşezată pe umeri.
Nu am putut niciodată să-i privesc,
dar cu cît i-am aliniat,
cu atît mai mult am înţepat burţile eşecurilor.
Fără să vreau, îmi goleam mila în chiuvetă
mototolind cadrul de sine missione
în acel triunghi dreptunghic
sub colţurile căruia orice decădere are o inimă.
Sub zodia nopţii
Caut cu greu un colţ din carnea ta neprofanată
sub zodia nopţii prăşesc visele neîmplinite de mîine
lăsînd în urmă calmul glaciar ce mi-a închegat sîngele
din genunchii zgîriaţi.
Aruncat în ceaţa pavată cu amintiri
îmi tîrăsc sub parfumul climei renăscute
călcîiele versurilor limpezite de refluxuri
pe care numele meu le-a strîns într-o singură cătuşă.
Mă zgîrcesc să mai ascult ceasurile ce-şi îmbrăţişează tic-tac-urile
ca nişte ţărmuri fără întoarcere
spre oceanul în care păsările întrebărilor se îneacă.
Nu vreau nici să mă retrag
nici libertatea nu mi-e dragă
stau şi îndur
şi mă gîndesc ce este mai uman
acordul sau nota
întrebarea sau răspunsul.
Mai trece prin mine doar un anotimp
Mai trece prin mine doar un anotimp
Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul
dincolo de fereastra împăienjenită cu ore tîrzii
sub care mă petrec.
Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească,
gest codat al unui plan secund dezgheţat
şi privesc lumina felinarului cum îmi gîdilă tibiile.
Tăcerea infernală
zgîrie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin
de la aceeaşi distanţă sfărîm între dinţi greşeala de a fi singur.
Nu pot nici să dorm, nici să mănînc, nici să beau
Pot doar să aştept să mai treacă prin mine doar un anotimp.
Frigul
Frigul naşte umbre lungi,
feţe de gheaţă îmbibate cu miros de benzină
scuipată lîngă semafoarele mioape.
În acest anotimp, unele lucruri se ascund de noi,
născîndu-se altele în căutare de hrană şi apă.
Animalele zbiară la prima lună
care străluceşte precum inimile îndrăgostiţilor
prinşi sub ea.
Ziua fuge din carul său luminat,
totul golindu-se de ea, şi ea golind totul
în faţa noastră, unde pustiul adună stele,
iar versurile mele se transformă într-un inel.
De-aş putea cununa îngerii între ei…