În Mahābhārata, antica epopee indiană, citim: „Ştiinţa sufletului este ştiinţa supremă”. E puţin probabil să ne gîndim la altceva cînd vorbim despre ştiinţa sufletului, decît la poezie. Tot altfel definea Novalis poezia, ca reprezentare a sufletului.

Giambattista Vico, în Ştiinţa nouă susţine că din metafizica poetică s-au născut toate ştiinţele subalterne care sînt de aceeaşi natură cu mama lor, adică sînt tot poetice; tot astfel această istorie a ideilor ne va oferi originile rudimentare atît ale ştiinţelor practice, care sînt în obiceiul naţiunilor, cît şi al ştiinţelor speculative care sînt cultivate în zilele noastre şi pe care învăţaţii le preamăresc.

Novalis, care visa la o singură ştiinţă şi un singur spirit, formînd o unitate ce implică prezenţa integrală a tot ce există, afirma că, forma desăvîrşită a ştiinţelor trebuie să fie poetică – altfel spus, esenţializată şi exprimată într-o haină metaforică, ce permite o intuire mai exactă, aproape palpabilă a fenomenelor cercetate de ştiinţă. Cosmologia, universul macro şi microscopic sînt  un bun exemplu pentru prezenţa mai mult decît necesară a unui univers liric ce permite o pătrundere mai adecvată a unor lumi străine sensibilităţii noastre directe. Creatorul Imnurilor către Noapte afirmă: „Poetul înţelege natura mai bine decît o înţelege mintea omului de ştiinţă”.

Pentru Aristotel materia artei e forma (ειδος), materia ştiinţei, conceptul – viziune împărtăşită şi de Schopenhauer. Stagiritul, în Poetica sa, consideră că datoria poetului nu e să povestească lucruri întîmplate cu adevărat, ci lucruri putînd să se întîmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. Într-adevăr, istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toată opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puţin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întîmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întîmpla.

A înfăţişa universalul înseamnă a pune în seama unui per­sonaj înzestrat cu o anumită fire vorbe şi fapte cerute de aceasta, după legile verosimilului şi ale necesarului: lucru către care şi năzuieşte poezia, în ciuda numelor individuale adăugate. Parti­cular, în schimb, e ceea ce a făcut ori pătimit Alcibiade, de pildă.

Din cele ce preced, reiese dar lămurit că plăsmuitorul care e poetul cată să fie mai curînd plăsmuitor de subiecte decît de stihuri, ca unul ce-i poet întrucît săvîrşeşte o imitaţie, iar de imitat imită acţiuni. Chiar de i s-ar întîmpla, însă, să-şi clădească opera pe lucruri petrecute, n-ar fi totuşi din această pricină mai puţin poet: doar nimic nu opreşte ca unele din întîmplările petrecute să fie aşa cum era verosimil şi posibil să se petreacă, şi, din acest punct de vedere, cel ce le imită se poate numi plăsmuitorul lor.

Domeniul ştiinţei se limitează la a cerceta şi a afla doar ceea ce se impune cu necesitate în viaţa socială, răspunde unor nevoi, fie ele nu foarte imediate şi palpabile, pe cînd poezia are mijloace de a intui şi ceea ce nici poetul nu este cu adevărat conştient, poate deschide porţi ale cunoaşterii nici de ea bănuite.

Lucian Blaga face o remarcă demnă de luare aminte: „În basme se cuprinde, desfăşurat în chip fabulos, întregul program al tehnicii moderne. Ştiinţa, din timpul Renaşterii şi pînă astăzi, n-a făcut decît să sporească enorm şansele de realizare ale basmului”. Cine face efortul de a citi basmele în această cheie va descoperi că, spre exemplu, telefonul mobil şi Internetul par să fi fost folosite curent de eroii acestora.

I.A. Richards, în Principii ale criticii literare discută despre funcţia ştiinţifică şi funcţia emotivă a limbajului.

Funcţia ştiinţifică a limbajului se canalizează pe un anume domeniu în care interesele noastre ne îndeamnă să-l vizităm şi, implicit, să-l cercetăm. Poezia deschide un cîmp mult mai larg, unul totalizator şi integrator care ne implică cu toată emotivitatea noastră.

Distincţia dintre cele două limbaje este relativ simplă: „Putem folosi cuvintele fie pentru referinţele pe care le prilejuiesc, fie pentru atitu­dinile şi emoţiile care le urmează. Multe organizări lexicale evocă atitudini, fără ca en route să fie necesară vreo refe­rinţă. Ele au efectul frazelor muzicale. Dar de obicei referin­ţele sînt implicate drept condiţii, sau stadii ale dezvoltării ulterioare a atitudinilor, cu toate acestea, atitudinile, nu refe­rinţele, sînt cele importante. În astfel de situaţii nu contează dacă referinţele sînt false sau adevărate. Funcţia lor ex­clusivă este să provoace şi sa sprijine atitudinile care con­stituie viitoarea reacţie. Interogaţia, modalitate de verificare a folosirii lor, este lipsită de importanţă, iar cititorul compe­tent nu-i permite să se strecoare. «Mai bine o imposibilitate plauzibilă, decît o posibilitate improbabilă», spunea Aristotel cu multă înţelepciune; astfel sînt mai puţine primejdii ca reacţia să fie inadecvată.

Diferenţele dintre procesele mentale implicate în cele două situaţii sînt considerabile, cu toate că pot fi lesne omise. Gîndiţi-vă ce înseamnă eşec pentru fiecare dintre funcţii. Pen­tru limbajul ştiinţific, o deosebire a referinţelor înseamnă ca atare un eşec: scopul propus nu a fost atins. Iar pentru lim­bajul emotiv, cele mai mari diferenţe ale referinţelor n-au importanţă dacă efectele ulterioare – atitudinile şi emoţiile – sînt adecvate” (I.A. Richards).

În cazul limbajului ştiinţific, abordarea impune o bună măsură şi stăpînire a proprietăţii termenilor, ambiguităţile sînt, pe cît posibil, total eliminate, şi se supune rigorilor logicii, una în siajul matematicii. Şi totuşi, cele două limbaje au acelaşi bagaj de cuvinte, toate cu o mare încărcătură emotivă şi unde poezia rămîne cea mai înaltă formă a limbajului emotiv: „Nu poate exista nici un dubiu, ne spune esteticianul englez, că, la origini, limbajul în întregime era emotiv; funcţia sa ştiin­ţifică s-a dezvoltat mai tîrziu, iar în bună parte limbajul a rămas în continuare emotiv. Cu toate acestea, cea de a doua funcţie a început să pară naturală, normală, în mare parte datorită faptului că cei care au reflectat asupra limbajului îl foloseau ştiinţific în momentul reflectării”.

Deşi poezia exprimă o atitudine, un sentiment, o emoţie afectivă cu termeni nu la fel de clar definiţi ca în legile termodinamicii sau acceleraţiei gravitaţionale, dar asemănătoare cunoaşterii numai prin aceea că este o atitudine şi un sentiment ce sea­mănă leit cu atitudinile şi sentimentele ce însoţesc adesea cu­noaşterea. Dar cunoaşterea este un cuvînt cu o imensă poten­ţialitate afectivă, un cuvînt care îşi revarsă respectul ce i se acordă oricăror stări de spirit asociate. Iar aceste „sentimente ale semnificativului” fac parte dintre stările de spirit ce merită un respect deosebit. Nu este deloc surprinzător faptul că sînt cu încăpăţînare descrise drept cunoaştere, pînă şi de cei care le purghează cu cea mai mare grijă de orice trăsături ale cunoaşterii (I.A.R.).

Să recunoaştem, limbajele tehnice şi, în special, cele ştiinţifice sînt independente de frămîntările vieţii. Studiul lingvistic al limbajelor afirmă imposibilitatea de a curăţa cuvintele de încărcătura lor afectivă: „Idealul logic al unei gramatici ar fi acela de a avea o expresie pentru fiecare func­ţie şi o singură funcţie pentru fiecare expresie. Pentru a fi atins, idealul acesta presupune un limbaj la fel de stabil ca algebra, în care, odată stabilită, o formulă nu se mai schimbă oricare ar fi operaţiile în care e folosită. Dar expresiile nu sînt formule algebrice. Afectivitatea învăluie şi colorează în­totdeauna expresia logică a gîndului. Nicicînd nu repetăm aceeaşi expresie; niciodată nu folosim de două ori acelaşi cuvînt cu aceeaşi valoare; nu există vreodată două fapte lingvistice absolut identice. Asta se datoreşte împrejurărilor ce ne modifică fără încetare afectivitatea” (I.A.R.).

Cuvîntul cunoaştere are o dublă încărcătură: simbolică şi emoţională. Odată recunoscută această dublă funcţie putem încerca să eliminăm opoziţia dintre intuiţie şi intelect.

Oricum, e greu de acceptat că o afirmaţie ştiinţifică poate oferi o mai adîncă şi înălţătoare viziune a realităţii decît oricare alta. Ea, ne atenţionează esteticianul englez, nu poate fi decît mai gene­rală sau mai utilă, nimic altceva. Pe de altă parte, ar trebui să fie imposibil să se vorbească despre poezie sau despre religie ca şi cum acestea ar fi capabile să ofere „cunoştinţe”, mai cu seamă că termenul „cunoaştere”, atît de exploatat de ambele părţi, uzat fiind, nu prea mai poate fi util. Un poem – sau o religie, deşi religiile au exploatat atît de hotărît confuzia dintre funcţiile discutate acum şi depind atît de mult de ea, încît au devenit adevăratele ei excrescenţe patologice – n-are de-a face cu referinţele limitate şi directe. El nu ne spune, ori n-ar trebui să ne spună nimic. Are o altă funcţie, la fel de însemnată şi cu mult mai vitală – aceea de a utiliza un termen evocativ în legătură cu un material evocativ. Poemul nu face, sau n-ar trebui să facă altceva decît să provoace o atitudine „potrivită” faţă de experienţă. Dar cuvinte ca „potrivit”, „cuvenit” sau „corect” sînt reci, nu au, sau au foarte puţină putere evocativă. De aceea, cei ce ţin foarte mult la poezie şi care-i înţeleg atît cît se poate valoarea centrală, crucială, tind să refuze un asemenea limbaj, considerîndu-l nedemn de subiect. Şi din punctul de vedere al evocării sînt justificaţi. Dar odată cu separarea cuvenita a acestor funcţii, va fi limpede că scopul în care sînt utilizaţi aceşti termeni, şi anume acela de a formula strict simbolic funcţia poeziei – care din mai multe motive este forma supremă a limbajului emoţional – nu poate să fie în con­flict cu aprecierea poetică sau evocativă a poeziei, care inte­resează poeţii ca poeţi (I.A.R.).

Există o continuă eliberare a limbajului ştiinţific de hainele sale impregnate de concepţia emoţională asupra existenţei, în timp ce poezia, ne spune I.A. Richards, pare să se reîntoarcă la condiţiile măreţiei sale, abandonînd obsesia cunoaşterii şi a adevărului simbolic.

Prin poezie avem acces la o altfel de cunoaştere, poate/ sau sigur mai adevărată, apelînd din nou la Stagirit, decît ştiinţa.

Lirica, o ştiinţă prin care ne cunoaştem sufletul în toate splendorile şi adîncimile sale.