Anca TĂNASE

AST’NOAPTE A PLOUAT

cu stele şi viori,

cu triluri de prigorii

şi albul din cais.

 

Ast’noapte ne-am iubit

sub luna rotitoare-n  cuib de ape,

strânşi

ca seminţele în floare,

sorbind în noi

şi timp

şi spaţiu

şi unul pe-altul,

ascultând

cum creşte veşnicia

şi ne-mbracă

în transparenţa primului veşmânt.

 

Ast’noapte ne-am iubit

încet şi lung

şi te-am lăsat

să modelezi, prin stih, din lutul meu,

urcior de vin

înmiresmat şi vechi

 

Cuibul târziului în piele

târziul

s-a încuibat în piele

miroase-a teamă,

deznădejde,

vremuire…

 

ceasul

mai bate doar secunda

– virgulă deschisă mângâierii –

dar viaţa

e aceeaşi falcă lacomă, nesăţioasă…

azvârle-o piatră-n somnul apei,

ridică-un vânt ciudat,

auriu, cu miros de miere sălbatică

şi, dincoace de prag,

întrebarea

îşi deschide rana:

“străin târziu, ce eşti,

sau cine?

un fum înmiresmat,

ori rădăcina

din care îşi hrăneşte luminile,

castanul?

sau eşti chiar el, întreg,

cu rădăcină, floare şi coroană?”

ceasul continuă să bată

doar secunda…

a noastră,

nesfârşita…

 

Curcubeul fără verde

“dorul nu te omoară”

spune cinicul,

neiubitor şi neiubit…

 

dar nici să trăieşti

nu te lasă

te-aruncă-ntre acorduri

ca între corzi de ring

-un “no man’s land”,

un spaţiu destinat

zidirilor

de Ane

la temelii

de viitoare catedrale

nemântuitoare-

 

tăcerea

coboară lespezi,

izvorând

noapte şi frig

peste genunchii

frânţi de neputinţa

de-a se lăsa înfrânţi,

peste trecerea ta

fără urmă şi umbră,

peste tălpile

sub care iarba nu mai creşte

şi peste curcubeul

împuţinat cu o culoare

 

… şi peste drumurile, toate, sfârşindu-se

în râpe…