Constat că se revine mereu la figura acestui personaj, născându-se tot felul de interpretări ale destinului său. Se imaginează cu dezinvoltură noi şi noi scenarii. Camus, de altfel, va recunoaşte singur că noi vedem acolo ceea ce imaginaţia ne oferă înainte de toate. „Nu ni se spune nimic/în vechile versiuni ale mitului/ despre Sisif în infern. Miturile sunt făcute pentru ca imaginaţia să le însufleţească”[1]. S-ar fi întâmplat la fel şi dacă vechile versiuni ne-ar fi spus ceva în această privinţă. Imaginaţia lucrează la fel de bine fie cu date deja existente, fie liberă de acestea, cu materia insesizabilă a neantului.

Însă e greu de înţeles concluzia tenebroasă la care ajunge Camus, reluată apoi de alţi interpreţi, precum Richard Taylor. „S-a înţeles fără îndoială că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile cât şi prin chinul său”[2]. Oare avem într-adevăr de a face cu un destin absurd? Prin ce ar fi absurde pasiunile acestui personaj? Dar munca la care e condamnat în infern, în ce privinţă ar fi absurdă? „Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte toată în vederea a ceva ce nu va fi terminat niciodată”. Însă nimic din toate acestea nu indică absenţa definitivă a unui sens. Dimpotrivă, respiră o încredere uriaşă în sine, afirmarea propriei voinţe[3]. De altfel, nu din dispreţ va divulga răpirea frumoasei Egina de către Jupiter. Şi nu din simplă ură va lega Moartea în lanţuri. Iar pasiunea pentru viaţă, ca orice pasiune, nu poate fi un simptom al lipsei de sens. E imposibil de înţeles cum a ajuns interpretul la o asemenea concluzie. A avut cumva în atenţie condamnarea lui Sisif, acest „supliciu de nespus”? De ce însă ar trebui să o vedem astfel? Ceea ce au decis zeii, după o logică străină muritorilor, răspunde ofensei care li s-a adus. Decizia lor răspunde unei culpe, are o justificare. Este urmarea unui teribil exces, ceea ce înseamnă că are un sens. L-am putea vedea, desigur, în felul unui sens ciudat, neinteligibil astăzi, straniu, însă nicidecum cu totul absent. Iar dacă Sisif, urcând mereu stânca pe munte, se vede în faţa „a ceva ce nu va fi niciodată terminat”, acest fapt e până la urmă firesc, nimic din cele omeneşti nu se pot socoti vreodată încheiate.

Oare ce ar fi putut să conducă la ideea că acest mit exprimă absurdul existenţei omeneşti ? Nicidecum vechea naraţiune mitică. Un mit, luat ca atare, este indeterminat în privinţa sensului. Nu se poate spune că are un anumit sens, dar nici că este fără sens. Nu deţine deja un sens, unul singur şi precis, pe care să-l descopere celui curios. Nici nu refuză la nesfârşit orice posibilitate a sensului. Am spune mai curând că mitul poate genera diferite sensuri, de obicei în dispută, chiar contradictorii[4]. Iar acest lucru se petrece în actul de lectură, care, aşa cum ştim, nu e niciodată pur subiectiv. Ceea ce înseamnă că mereu trebuie să avem în vedere actul de lectură, felul în care acesta se poate petrece.

Naraţiunea e citită de către Camus în termenii unui patos nou, propriu unui timp al incertitudinii şi revoltei. E văzută ca o dramă existenţială, întunecată. O asemenea dramă se naşte tocmai în privirea celui care vede acolo supliciu şi zădărnicie, suferinţă şi lipsă de sens. „Nu ni se spune nimic/în vechile versiuni ale mitului/ despre Sisif în infern”. Aşa este, numai că acest lucru nu-l împiedică pe Camus să vadă cu ochii lui în ce fel decurge pedeapsa infernală. Observă imediat un om abătut, care urcă din greu o stâncă până în vârful unui munte, de unde, sub forţa propriei greutăţi, aceasta se prăvale înapoi, ca iarăşi să fie dusă până sus – şi tot aşa la nesfârşit. Reface mereu drumul în sus şi în jos, unul şi acelaşi. Drumul apare ca o linie simplă, dreaptă, egală cu sine, ce urmează a fi parcursă în ambele sensuri. Nici o abatere nu e posibilă, căci nu există de fapt un relief. Doar liniaritatea simplă şi pură a unui traseu. Ceea ce înseamnă că un asemenea drum ţine de o geometrie ireală. Şi, nu mai puţin, banală. A reface la nesfârşit acest drum, într-o direcţie şi în alta, e un efort absurd. Însă ochiul care îl vede astfel nu mai ţine cont că sunt posibile şi alte geometrii. Cele de dincolo – cerul de sus, unde Sisif şi-a aruncat privirea sfidătoare, şi adâncul de jos, unde a fost condus după moarte – comportă alte geometrii. În imaginarul mitic sau religios acestea nu mai apar deloc banale, ci „cu totul altfel” (Rudolf Otto). Dacă sunt simple, e vorba de o simplitate absolut ideală. Iar dacă sunt complicate, complicaţia lor nu ar putea fi descrisă în nici un fel. Nici măcar dincoace, în lumea omenească a vieţii, nimic nu decurge conform unei geometrii banale. Proiectele omeneşti nu se supun niciodată unor scheme simple. Ceea ce înseamnă că nu ai niciodată certitudinea unui sens deplin, dar nici pe cea a unui nonsens definitiv. Nu astfel de certitudini ne conduc în ceea ce facem şi spunem, ci credinţele active în noi.

Însă şi altceva e ciudat în lectura clasică. Sisif obţine un portret ce nu ar fi fost posibil până în epoca fabricii şi a proletariatului modern. E văzut pur şi simplu în felul unui muncitor cu braţele, angajat în marea fabrică a istoriei. Apucă stânca din toate puterile, o ridică greu în spate, urcă încet cu ea pe munte, plin de sudoare şi cu chipul transfigurat de efort. Ajuns sus, se uită cum stânca se rostogoleşte singură la vale, vine apoi după ea, plin de oboseală şi de gânduri negre. Un cumplit chin, pe care doar un muncitor din carierele de piatră îl cunoaşte. „În cazul lui Sisif vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniş de sute şi sute de ori, la nesfârşit; vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a piciorului care-l împiedică să se rostogolească, braţele care-l ridică din nou, siguranţa atât de omenească a două mâini murdare de pământ”. Însă Camus mai adaugă ceva la acest portret. Nu e vorba totuşi de un muncitor oarecare. Când coboară muntele, Sisif are clipe de reflecţie. Îşi dă seama ce se petrece cu sine şi capătă o fizionomie severă. Mersul îi este susţinut de o voinţă tare, decisă. I se vede adevărul înscris pe faţă, în cutele ei pline de sudoare. „Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, acestei pauze. O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră ! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit”. Nu mai e vorba de cineva tăcut în supunerea lui. Dimpotrivă, îşi măsoară bine paşii şi gesturile, devine o conştiinţă hotărâtă, ameninţătoare. Ştie ce se întâmplă, de unde tragismul condiţiei sale. Asumă ce-i este dat, de unde superioritatea sa („În fiecare din aceste clipe/…/, e superior destinului său. E mai puternic decât stânca lui”). Acest Sisif, imediat ce îşi înţelege condiţia proprie, se simte tare şi stăpân pe sine, e decis să-şi ia destinul în propriile mâini.

Asemenea cuvinte sună ca o lozincă deja uzată. Sisif, în aceste pagini, întrupează o lozincă, o deviză modernă. E anexat într-o ideologie. Întors cu spatele către mit, interpretul vede un om cu pumnul ridicat, o conştiinţă decisă, aude un strigăt puternic din mulţime. Nu e deloc ambiguu când notează aşa ceva, mai curând patetism şi certitudine.

Îi descoperă în cele din urmă adevăratul chip, este chiar muncitorul zilelor noastre, lucrătorul din fabrică, proletarul ajuns conştient de sine. Un „proletar al zeilor”, care suportă decizia cerului şi împotriva căruia se ridică. Să ascultăm interpretul cu această secvenţă absolut uluitoare. „Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploare ei: la ea se gândeşte în timp ce coboară./…/ Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ”. Dacă ar fi încheiat ultima propoziţie cu termenul „violenţă”, ai fi putut crede că scriitorul şi-a propus să dea o formă literară unei secvenţe dintr-un manifest al „internaţionalei comuniste”. Merge însă şi aşa. Utopia proletarului victorios şi vesel lucrează din plin, îl cucereşte pe nesimţite. Imediat ce înţelege propria soartă, când coboară plin gânduri şi de sudoare, Sisif simte cum durerea se transformă în bucurie. Îşi spune multe de unul singur: „adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute”, „nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire”, „fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ”. Priveşte larg peste întreaga istorie şi se vede asemeni lui Oedip, cel care, imediat ce ştie, devine tragic. Sau asemeni lui Kirilov din Demonii, care ar întrupa „formula victoriei absurde”. Este fie asemeni lor, fie aceeaşi conştiinţă revoltată într-o nouă ipostază istorică. Proletarul epocii noastre se vede alături de marile figuri tragice ale istoriei. Alături de Oedip, ar exprima înţelepciunea din epoca lui Sofocle, iar alături de Kirilov, eroismul modern ateu…

E aproape de necrezut ce afli la un moment dat în paginile unui filosof din ultimul secol ! Ai putea spune că e bizar, şocant, exact acolo unde e adus în discuţie absurdul ca atare. Avea totuşi dreptate Cicero, nimic atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filosofi.

Citind mitul în felul lui Camus, ai putea crede că însuşi Sisif se priveşte pe sine cu ochii unui proletar. Eşti tentat, în primă instanţă, să transferi un mod de a vedea – cel propriu unui timp al fabricii şi al protestului cotidian – către un personaj dintr-o altă lume. Nu e de mirare că acesta devine realmente bizar, ciudat, prin vocea lui strigă şi se revoltă cineva nevoit să iasă în stradă şi să ameninţe cu puterea sa. Dacă această voce e a noului proletar, decis să lupte cu istoria însăşi, sau doar a celui care, scriind, vede cum cineva se ridică deodată împotriva istoriei, acest fapt nu mai are nici o importanţă.

Aş remarca în cele din urmă un singur lucru. Nu doar geometria drumului urmat de Sisif e banală, simplă, de o simplitate ireală în fond, ci şi ţinuta sa de om al fabricii. De fapt, o schemă care se vrea vie, nervoasă. O salopetă gri ce ameninţă cu propria libertate. Figura sa nouă îmi aminteşte de unele portrete „realiste” de muncitori, cu braţe tari şi pasul decis, cu privirea îndreptată atent în zarea istoriei. Unei geometrii abstracte a locului de supliciu îi corespunde, fatalmente, un chip la fel de abstract, o fantasmă în ultimă instanţă. Nu cumva tocmai astfel se naşte absurdul celui care, asemeni unei umbre, parcurge un drum ireal în ţinută de fabrică? Nu tocmai aici se află drama lui aparte, în felul cu totul neaşteptat de a fi văzut şi expus?

[1] Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere de Irina Mavrodin, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 128.

[2] Ibidem. A se vedea şi Richard Taylor, The Meaning of Life, în E. D. Klemke (ed.), The Meaning of Life, Oxford University Press, Oxford, 1988.

[3] Chestiunea ca atare comportă şi o altă dificultate. Dacă afirmi absurdul vieţii înseamnă că presupui deja un sens al ei. „Într-adevăr, viaţa nu poate fi resimţită – cât se poate de just uneori – ca ‚lipsită de sens’ decât în lumina unei aşteptări a sensului. Tocmai pentru că viaţa ar trebui să aibă un sens se poate vorbi de o viaţă ce nu are sens” (Jean Grondin, Le sens de la vie: une question assez récente, mais pleine de saveur, in Théologiques, 9, 2001, p. 7).

[4] Cf. Mircea Eliade, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, prefaţă de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 19. „Imaginile /mitice sau simbolice/ sunt prin însăşi structura lor plurivalente. Dacă spiritul recurge la Imagini spre a sesiza realitatea ultimă a lucrurilor, o face tocmai pentru că această realitate se manifestă în chip contradictoriu şi, ca atare, n-ar putea fi exprimată prin concepte”.