Toamnă petruţiană
O intangibilă femeie toamna,
Petruţa, prenume de toamnă, toamnă petruţiană,
îmi vinde iluzii şi glume,
cînd eu boncăluiesc falnic ren,
cu sprîncenele desenate în aer
Contează, îmi spune aranjîndu-şi boneta
dacică de lînă albă
cu degetele amorţite, contează
şi ce-ţi trece prin cap,
dacă unuia îi trece prin minte să-şi spargă capul,
altuia îi merge mintea undeva în cer sau în gard sau aiurea
toamna petruţiană ca o boală
albă unde dimonul a plantat
ţelină verde – întăritor de dragoste
petruţiană, o femeie deschizînd
uşa razelor ca să intre
dinspre răsărit spre apusul inimii
mele. O femeie frumoasă toamna
Petruţa, prenume de toamnă, toamnă
petruţiană… Îmi pare rău c-am
întîlnit-o într-o vară pierdută
direct în iarnă. Dac-ar fi fost suedeză,
norvegă să mergem petruţian în golul norveg,
dac-ar fi fost finlandeză, daneză
să mergem cu mintea pribeagă şi ce ne mai
trece prin minte într-o vară pierdută …
Dar aşa?… Dar aşa rămînem amîndoi
eu ren, ea căpriţă
eu frig, ea căldură
să visăm la o vară fierbinte-n Finlanda …
Aidoma florii
Oare
să-ţi pun
mîna
la pitulicea
inimii?
Deşi sînt bătrîn
cu părul
de sare amară
căzut
nu se ştie
pe unde ?
Deşi sînt rănit
părăsit în biserică
aidoma florii
de propriul parfum?
Aiurea
A mia noapte doar a vieţii mele
nu înţeleg nici azi cînd s-a-ntîmplat
şi nici n-am fost atent la numărat
cum picură izvorul în cişmele
Se pare că mă-ntorc străluminat
la poarta nimănuia din castele
uitate fără şir în măguri grele
unde mireasma-n somn s-a înecat.
A mia noapte îţi rîvnesc privirea
s-o decupez din geamul minţii, greu
şi nu pricep nici azi ce semizeu
mai zace-n umbra crucilor, aiurea.
Ou fără pui
Cine m-a pus, Petruţa, să mă nasc
în această lume
în care morţilor nu le mai este permis
veşnic să recite un vers?
Tac în strofele cimitirelor
şi nu sînt în stare să rostească un vers
să cadenţeze viteza luminii
licuricilor. Bătaia de demult
a planetelor sau a inimii
soarelui. Dacă soarele mai
are o inimă, dacă mai are
ştiinţa prozodică de ce se
întîmplă cu el. Cei şase ochi
ai zarului nu văd niciodată
Carul Mare, Carul Mic şi
Cloşca aceea cu pui…
Ce straniu ar fi fost, Petruţa,
să ne ascundem amîndoi
la gîndul priveghiului
într-un ou fără pui
şi braţele noastre să răstoarne
înapoi sicriele morţilor din viitor
înapoi la renaştere
Şi ochii noştri
să piuie pe
drumul cu robi…
Am asista amîndoi la o metrică
de salvare a tuturor acelora
care, pe pămînt,
de milioane de ani
au recitat poezii
Şi abia atunci am crede
Amîndoi,
ca biserica-n dealuri,
în Înviere!…
Fenicieni de tristeţe
Din aproape se mişcă porticul
şi pleacă porturile,
nu corăbiile.
Armatele albe umblă-n biserici
voievodale.
Armatele negre stau în mînăstiri
de tăcere.
De departe se-aruncă arcada
şi mor fenicienii
cu tristeţea
în suliţe.