Vasile Cojocaru, Cataracte ale unui fir de cuvinte sclave şi libere Editura Alfa, Iaşi, 2013

Volumul recent semnat de Vasile Cojocaru conţine un amestec năucitor de versuri turnate pe cele mai diverse teme şi tipare stilistice. De la pasteluri şi meditaţii tradiţionaliste (Metamorfoza cireşilor, Lirismul anotimpurilor, Păsările aerului, Pastelul anului, Ninsoare liniştită în ziua de Crăciun, Buzduganul Moldovei feudale ş.a.) la Angoase şi Libaţii ce aspiră la statutul de „poem monument”, de la elegii rostuite cultural (Elegie cu Eminescu) la balade „crude”, „lirice” sau „metafizice” (Balada metafizică a unui cuvînt anapoda, Balada lirică a schimbării, Balada metafizică şi lirică a drumului meu), în sfȃrşit, de la Rugi cu pretext religios ori erotic (Maică, Sfîntă Fecioară, Cu lacrimi şi fără) la Blesteme motivate social sau pur existenţial, niciun model recunoscut, nicio convenţie poetică nu pare a scăpa atenţiei acestui autor ce se obstinează să apeleze la armonii şi game lirice pe care alţii le-ar considera drept vetuste. Cele mai multe dintre Cataracte ale unui fir de cuvinte sclave şi libere par, prin urmare, nişte „cuvinte caste ce-adastă efigia sorţii”, oferite de „menestreli longevivi” drept „brȃie de viaţă” sau metafore „transformate-n bumerang sacru”. Chiar şi eroticele se molipsesc de nostalgii po(i)etice greu de reprimat – ba chiar înţepătoare, precum … trandafirul ce apare în varii contexte: „Plătind vamă ţepilor/ vei asista la/ ceremonia vărsării de sînge/ pentru încoronarea trandafirului,/ vîslind prin oceanul de emoţii.// Încălzeşte-ţi sufletul/ de la parfumul trandafirului/ şi avatarul lui/ va fi fructul întîlnirii cu ea.// Obsesia întîlnirii -/ temelia unei citadele/ durate pentru doi” etc. etc. Atunci cînd poetul apelează la structuri lexicale pe care, de bună seamă, le resimte drept temerare stilistic, efectul este cel din debutul Elegiei cu Eminescu: „Tuşeul stropilor de vară/ gravează,/ pe lacul albastru,/ cuvinte licenţiate dictate/ de heraldica neamului/ şi din lexicul codrului,/ sub pleoapele nuferilor.” Curată… explozie a lirismului, specifică, din păcate, unui autor prea grăbit să consemneze orice moment în care „clisa vieţii/ îmi tulbură agenda” (Metamorfoza cireşilor)!

Ion Dumbravă, Viaţa ca un ban găurit

Editura Romghid, Târgu-Mureş, 2013

Hotărît lucru, desenul lumii în mijlocul căreia se situează, cu sau fără voie, poetul mureşean Ion Dumbravă este unul apăsat expresionist. Pe pînza în fond fragilă pe care sînt lucrate stanţele sale, cromatica specifică nuanţează trăiri, senzaţii, percepţii subsumate, întotdeauna, certitudinii degradării fără leac a universului, fie el interior ori exterior: ‚timpul e un ceas cu arătătoarele strîmbe/ cu bătăile sfărîmate./ cerul e negru/ soarele e sînge închegat.// un fel de-nceput/ al sfîrşitului într-o zi/ a mîniei, a pierzaniei./ cu frunţile în ţărînă/ se prăbuşesc idolii/ închinătorilor lumii” (apocalipsa unei secunde) Numeroase poeme din carte exploatează acest filon de sorginte expresionistă, fără a întîrzia asupra modalităţii esenţiale (livrescă ori autobiografică) de justificare a crizei acute resimţite de eul poetic. Oricum, toxinele existenţiale se acumulează neîncetat în discursul preocupat, în aşteptarea apocalipsei, de eterna piesă în negru de fum, de boala zonelor gri ori de eliberarea de sine, înţeleasă mai mult ca formă de negare – altminteri inutilă – a minusului funciar: „a te nega în identitatea ta./ a te rupe/ de tine. a te smulge/ din fiinţa ta.// a te elibera.// îngenuncheat să implori/ dumnezeul ploii să-ţi şteargă/ înfăţişarea şi urmele.” Minus căruia o unică realitate, aceea a transcendenţei mîntuitoare, îi poate schimba, fireşte, şi semnul, şi sensul. Dincolo de umbrele de tot felul ce sînt mişcate în poezia lui Ion Dumbravă, se poate prin urmare descoperi o zonă luminată, simbolic, de cartea cărţilor, „mărturie a relaţiei/ dintre cer şi pămînt/ loc în care cuvîntul/ să lumineze. să glăsuiască.// zidire cu valoare de unicat.// o carte scrisă/ cu complicitate divină/ dăinuind peste veacuri. înluminîndu-ne.”

Traian Parva Săsărman, Dragoste de toamnă tîrzie

Editura Nomina, Piteşti, 2014

După naraţiunile truculente din La Bărăciuni, prozatorul Traian Parva Săsărman revine în atenţia cititorilor (nu numai) bistriţeni cu un volum de un cu totul alt gen, surprinzător pentru cine îi ştia proiectul monografic, firesc pentru cine îi ştia catalizatorul biografic real, recunoscut de altfel prin titlul blagian, Dragoste de toamnă tȃrzie! Temele dragi prozatorului – invocarea trecutului, apelul la o memorie cu funcţie cathartică, descifrarea semnelor care atestă rostul fiecărei prezenţe din lume şcl. – sînt proiectate, de această dată, în orizontul individual, acela al fiinţei pentru care „tocmai a coborît toamna peste lume”, cu varii Umbre şi Mesaje de sărbătoare, Repetiţii şi Constatări, Întrebări şi Rugăciuni. Într-un cuvînt, Poveşti cu inimă, „demodate şi dulci”, la capătul cărora „foşneşte ca o pană din aripă de lebădă/ iscălitura mea”. Sau, dacă vreţi, un jurnal sentimental fasonat, ici şi colo, de o (auto)ironie subţire, din ale cărui file se încheagă însă şi o lume demult apusă, cu decorurile, figurile şi realităţile ei obiectuale tipice. Lista acestora vorbeşte de la sine despre sensibilitatea retro a acestui autor pentru care poezia îmbracă încă straie de duminecă şi de sărbătoare, chiar şi atunci cînd menirea ei este să doară ca întoarcerile din război: „o fată îmbrăcată în mare”; „un mesteacăn alb, înalt şi trist,/ cu apucături de artist”; „un sac de campanie,/ plin cu amintiri de ceară,/ surîsul copilăriei/ şi toată durerea mamei”; drumul de ţară, pe unde cîndva umblau „toate relele lumii:/ holera, ruşii, războiul, colectiva…/ şi dragostele femeilor”; satul copilăriei – „un uriaş cu plete de cireşi amari”, definit în primul rînd prin oamenii născuţi ca-n poveste, care, după obicei, „arau, iubeau,/ semănau, se iubeau, / mai trăgeau cîte-o coasă,/ apoi, după rînduială, / se mutau La Bărăciuni/ …/ locul Acela, vecin cu veşnicia” etc. etc. Cînd nu visează, sorescian, să reconstituie existenţa similifabuloasă a unui sat proiectat în imaginarul poeziei, Traian Parva Săsărman se lasă în voia unor emoţii curate, nepervertite de niciun duh livresc. Provocate însă, cum singur o recunoaşte, de „multe întrebări fundamentale/ cu nume simple de substantive comune:/ căldura, floarea, dragostea, fluierul, muşcata,/ oala şi ulcica, frigul, / coasa…” Degustătorii de arome lirice esenţiale, aproape uitate astăzi, vor aprecia cu siguranţă sonurile calde şi substanţa elementară a acestei poezii de o simplitate dezarmantă.

Doru Maximovici, Porţile destinului

Editura Timpul, Iaşi, 2014

În cel de-al 19-lea (!) volum de versuri care îi poartă semnătura, poetul ieşean Doru Maximovici rămîne un observator sagace al lumii contemporane, care îşi trăieşte în discreţie şi tihnă visul vindecării rănilor din suflet prin intermediul notaţiei constante şi, cum se vede, neobosite. Trecerea implacabilă a timpului nu-l macină decît în măsura în care nu îi oferă şansa de a reflecta cu folos la dinamica existenţei diurne şi alchimia feţei ei întunecate. Cu finalitatea ei supremă, pe care o aminteşte încă din primul text inclus în carte: „recunoaşterea semnelor/ de dragoste/ întăreşte finalul inevitabil/ al zilelor/ oferite în dar/ ca un test/ al înţelegerii vieţii/ şi a morţii”. Şi, într-adevăr, în opul de faţă va fi vorba despre recunoaştere (în primul rînd, recunoaşterea propriei meniri, dar şi recunoaşterea alterităţii ca un complement necesar al eului fizic) şi înţelegere (îndeosebi înţelegerea semnelor care mărturisesc existenţa unei ordini superioare a lucrurilor). Despre aceste două etape ale fiinţării mărturisesc numeroase structuri versificate ad hoc, la Porţile destinului: „teama de suferinţa/ intimă/ în întunericul/ ce ascunde urîţenia lumii/ e semn de înţelegere/ a distincţiei/ dintre prezentul şi viitorul/ bătăilor inimii/ la porţile destinului/ vino vino/ hai vino” (Vino…); „te voi îmbrăţişa/ ca o justificare/ a înţelegerii de apoi/ a ultimei dureri/ fundamentale/ ce caut eu aici/ în spaţiul vieţii” (Te voi îmbrăţişa…); „îndrăzneala recunoaşterii/ adevărului/ o vei ispăşi/ în genunchi/ în genunchii cuvintelor/ cu armură/ rătăcite/ în apărarea lui niciodată” (Prejudecăţile tăcerii…); „sacrificiul/ pe piatra zeilor/ necunoscuţi/ rămîne o dovadă/ a necunoaşterii/ unor adevăruri/ încă ascunse/ de trup si suflet” (Tainele cunoaşterii); „adepţii unei polemici/ provocate/ se adună în spaţiul/ minţii omeneşti/ profitînd de disperarea/ distinsului suferind/ de necunoaşterea adevărului/ atît de bine ascuns”  (Durerea între trup şi suflet). Greu de spus, fireşte, care este adevărul atît de bine ascuns ce îl tulbură pe distinsul suferind în mintea căruia sînt înscenate permanent polemici pe varii teme, de la naşterea în suferinţă a „fiinţei plutitoare” la sfîrşitul ca trecere şi recuperare anamnetică a amintirilor „de pe planeta dorului”. Judecînd însă după frecvenţa revenirii în texte a vocabulelor cu detentă filosofică – turnate în tiparele versificate ad libitum, fără grija de a fenta verbiajul apoetic – autorul e pregătit nu pentru un singur adevăr, ci pentru o serie generoasă de adevăruri: „nobleţea înţelepciunii”; distincţia tranşantă între „libertatea declarată/ şi libertatea trăită”; „nemuritorul subiectivism/ prezent/ în viaţa şi moartea fiecăruia”; „diferenţa între a muri/ şi a şti că vei muri”; „fenomenul intim/ al trecerii în nefiinţă”. Rămîne de văzut dacă şi pe viitor poetul va mai descinde din spaţiul vital/ al datornicilor credinţei/ în adevăr…