Darul veşniciei

                               În lăuntru nostru şade-un cer tălmut

mişcător de stele fără început

ce-arătând nimicul prin oglinda lui

n-a lăsat şi ochii întru-a fi văzut ….

 

Din Fiinţa pură a plecat sub tors

firul de iluzii şi în ea s-a-întors

ca ardoare calmă întru stelământ,

urmă ce cărarea-şi, prinsă van, şi-a stors.

 

Să existe omul, trebuie a-l şti

echilibru tainic cu divinul şi

cea asemănare-a lor ca bun răspuns:

„– Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi ?….”

 

Numai limpezimea faptelor ne ţin

din viaţă-a curge-în neclintit destin.

Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc

darul veşniciei gol, în sine plin ….

 

Oarbele poteci

Trec zădărniciei cele’în apărunt ….

De la firul colbei, ultimul, mărunt,

până’în vastitatea naltului ocean,

sub puterea sorţii valma toate sunt….

 

Neiubind pe nimeni ea, şi neurând,

totuşi într-o grijă surdă rând pe rând

urmele răpeşte-în potrivitul ceas.

Nu e ochi să vadă liniştea de când

 

se scufundă-în sânu-i mort a nemuri

unde-„a nu”-i tăgada unuia „a fi”,

nici a ţine minte de antecesori

sau de cei ce mâine umbra-i vor sui.

 

Veşnică aceeaşi  şi aceeaşi  veci,

punct imperceptibil, rătăcire deci,

zvârle şi adună iluzoriul zar

al nemărginirii oarbelor poteci….

 

Lamura  obscură

Între cel ce vede şi un cerc văzut

lamura obscură mod egal a vrut

aşezând destinul…. Patosu-i latent,

plod ce naşte-odrasle, însă ne-născut,

 

dăruie-încântare sub ocol de chin,

când din pleava undei clipele îi vin.

Deîmpărţitoare spre a se uni,

sfat, cuvânt, acţiune-i trec de hialin,

 

prizonier oglinzii, însuşi calapod,

adevăr să scoată nu în episod,

ci prin tagma păcii visului etern.

Ele’în arderi-toate nerozia-i rod,

 

nimicind himera posesivei căi ….

Ca întors tezaur, cheie-a mii odăi,

înfiind ce este, sacrul va-întâlni,

mistica-i veghere’în  haosul dintăi ….

 

Neantul

Ni-e sălaş neantul câtă vreme  spus

clipa-i să o pierdem; „ieri” şi „mâine” nu-s….

Plină-i cupa vieţii sprijinită’în  vid….

Ard ca zori de ziuă scrumuri de apus….

Din mâhniri bem vinul hazului precar,

sărutând pustia buzelor ce par

 

mire fără-odăjdii înhămate’în somn

la tânjala bolţii sub deşertul Car.

 

Câmp de rătăcire tremură-în ochi orb

spre acele bezne ce minuni resorb,

iar în trup cel suflet iluzoriu chip

ne-împrumută-a faptă şi a nume orb.

 

Toată adunarea poartă scăzământ,

chiar de’în sfat oglinda minţii ne-a răsfrânt

nimicia înseşi spre a fi nimic:

iubitori de colburi, vânători de vânt….