CA O PÂINE PIATRA CREŞTEA

Încă din vară, din acele seri

sortite parcă numai pentru învieri

când se lăsa răcoarea şi eu

stăteam cu mama pe cele

câteva pietre fierbinţi de granit

cum se găseau şi-n temelia

casei bătrâne plecată

puţin la plimbare în mit.

Păstoream în creieri un fel de cor

pe mai multe voci contrare,

trebuia să fie un cuib de greieri

speriaţi că s-ar putea,

da, chiar s-ar putea

să nu mai răsară luna cândva

şi cântul acela de greieri

ce părea a nu se-nţelege

asupra dirijorului

din stagiunea ce sta să înceapă.

Şi creştea ca o pâine

piatra pe care stăteam

cu mama aşteptând amurgul

cum iarba încurcată creştea

cum lianele pe muzica de jazz

gata, gata să-l sugrume pe pianist.

Creşte poate şi azi piatra

şi iarba pe cântul greierilor

aceia grefaţi pe creierii mei,

pe inima mea, a altuia,

de nu mai ştiu cine cântă

despre creşterea pietrei

ca o pâine în faţa casei bătrâne.

Poate chiar iarba

ce va  creşte cândva

pe cântul ascuns în inima mea.

 

 

SCRUMUL CUVÂNTULUI  SCRIE

Prin sita spartă a zilelor

totuşi nu pot trece

setea, decepţia de false

ingerinţe îngereşti

în echilibru fragil

pe-un cânt irespirabil,

când prea mă preocupă

istoria isterică a veşmintelor,

zic şi arunc de pe mine

în plină stradă coşmarul

să-l calce toţi în picioare

prin oraşul decent îmbrăcat

în amintirea fumului,

poate dau de urma

neascultătoarei răni

lăsată de capul ei să

mă-ntorc în amintirea fumului

să văd cum se scutură

şi cade în rană şi-nvie

scrumul cuvântului scrie.

 

 

NEPOTUL MEU INEXISTENT

De la o zi la alta simt

cum seamăn tot mai mult

cu sufletul zglobiu al pietrelor,

cu năzuinţa lor de mult

mai binele nimicului.

Din faţă, prea greu aerul

şi un sac gol pe degetul arătător.

Iată cum brazii îmi spun

ia aer cât vrei, belşug de aer,

păsările-s de tot inofensive

chiar şi atunci când la comandă

mai cântă porcărioare.

Nu te jena, nu te teme

de aerul gol-goluţ

ia cât vrei să poţi,

dar nepotul nu şi nu,

el vrea să-l plimb,

să bată mingea,

nepotul meu inexistent

bate în sfârşit mingea,

sparge ferestrele una şi una

în labirintul abia inaugurat.

Şi eu plătesc ferestrele sparte

prin care îmi admir căderea

când brazii m-au convins

în sfârşit să iau mult aer,

e din belşug sub brazii

care încă mai sunt şi ei,

dar măgarul de aer refuză,

nu şi nu, ar vrea ceva de soi,

piatra cu care seamăn acum

are puţini plămâni de talent

şi nimeni, chiar nimeni nu vrea

să fie nepotul unei pietre.