Simona Grazia Dima – Interiorul lucrurilor şi mai departe

Lirica poetelor aflate pe piscurile literaturii române contemporane (între care: Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Doina Uricariu, Angela Marinescu etc.), impresionează prin: luciditate analitică, expresivitatea imaginilor fruste, vastitatea problematică abordată. Specificul Simonei-Grazia Dima, între aceste poete, constă în apetitul metafizic transfigurat nu numai liric, ci şi în eseurile critice pe care le elaborează, stau mărturie cele adunate în volumul Blândeţea scorpionului (editura Ideea Europeană, 2011). Coperta cărţii de versuri, Interiorul lucrurilor (Ed. Vinea, Bucureşti, 2011) reprezintă un panou pe care sunt incizaţi ochii stilizaţi ai unei bufniţe, preluaţi din creaţia sculptorului Constantin Antonovici (un fost elev al lui Brâncuşi). Acuitatea vizuală nocturnă a păsării menţionate este emblematică pentru specificul poetei, acela de a descifra cu acuitate, prin bezna aparenţei, esenţa lucrurilor. Poetul, criticul literar şi traducătorul Simona Grazia Dima, a găsit titlul cel mai potrivit pentru poezia pe care o scrie, întrucât lirica ei sondează profunzimile existenţei. Pentru cartea pe care o elaborez, o cercetare gnoseologică asupra poeziei noastre, începând cu Nichita Stănescu, acest titlu ar fi fost foarte potrivit. Întrucât nu pot să-l preiau, am să-mi intitulez lucrarea: INTERIORUL LIRICII, mulţumindu-i autoarei pentru că mi-a oferit această sugestie.

În metodologia pe care am expus-o în revista „Poezia” (toamna 2014), am elaborat următoarea tehnică unitară de abordare, bazată pe nivele de profunzime gnoseologică. Din acest punct de vedere, după părerea mea, opera unui poet se poate situa: în aparenţă (plină de locuri comune), în esenţă (cu întrebări şi răspunsuri privind sensul existenţei) sau în imaginaţie pură (ludică, implicând reveria, visul, referinţele mitologice, religioase ori fantezia neîngrădită). Poetul poate privi sau chiar trece de pe un nivel gnoseologic pe altul.

Simona-Grazia Dima pendulează între aparenţă şi esenţă, într-un fel aparte. Tehnica ei de seducţie se dezvăluie în chiar poezia care dă titlul volumului. Poeta descrie un eveniment cotidian (în cazul de faţă, un aeroport internaţional), care îi conferă prilejul de a medita (aşteptând îmbarcarea) asupra abisurilor. Zborul/ călătoria se desfăşoară, după cum teoretizează Mircea Eliade, în interiorul nostru, „în scăldătoarea ideilor prime”: „Dar interiorul lucrurilor? Fără asta nimic n-are rost. Apele mele/ adânci atunci le-aş cunoaşte (mă păstrez la umbră, sub cortina/ de flăcări). Ghemuit în lumină, voi vedea rostul şi chipul/ mişcării înseşi, ora se va umple de izvoare, va deschide-acei/ ochi pentru care-un regat consimte să ardă”.

În esenţă, dincolo de elementele primordiale se dezvăluie unitatea categorială a lumii: „stăpân eşti numai pe adânc,/ pe incendiul lăuntric. Ha, ha! Locul unde/ focu-i totuna cu apa! (Politeţe).

Esenţa ultimă pare a fi de natură spirituală: logosul demiurgic ori ideile platonice. Poeta revine în cotidian, contaminată de platonism: ”Mult din ce trăim aici este umbră,/ bogăţie-a tăcerii.” (Într-o casă memorială). Credinţa că viaţa reprezintă un „joc secund” al ideilor pure o regăsim şi în poezia La braţ cu umbra.

Din acest motiv apocalipsa se petrece în mintea noastră: „La rădăcina lumilor,/ un strop de sânge-i de ajuns/ să umple de crimă hăurile,/ hoituri obscure conduc universul/ spre sinucidere. Vei ţine în mână/ diamantul până ce, devenit cenuşă,/ va fi văzut ca diamant./ Abandonează-ţi mintea/ în humusul luminii care a pierit.” (Abandonează-ţi mintea)

Universul imaginat de poetă pare o halcă de carne sângerândă, iar muzica sferelor un vaier continuu. O poezie deloc feminină, rece, intelectuală ne solicită din plin spiritul: „E cerul o rodie timpurie,/ stelele cad străpunse,/ drumul lor e un vaier./ Calc lin pe lutul/ gemând sub călcâie,/ ascult cum trec fiori/ din rădăcină-n rădăcină.” (Numărătoarea)

În cosmosul fizic, rece, universul liric aduce căldura imaginaţiei şi a sentimentului. Un ciclu vag autobiografic urmăreşte destinul poetei, începând de la naştere, când ursitoare i-au fost flacăra şi fulgerul: „S-au întâlnit undeva cuvântul şi viaţa mea./ De la o vibraţie a pornit totul. Fulgerul/ mi s-a aplecat deasupra, s-audă./(…) /.. A tunat flacăra-n mine,/(…)/ …S-a declanşat/ fiinţarea totală, au fost absorbite înglobate/ vrăjite până şi gunoaiele de pe jos.” (Fulger).

Casa autoarei/„odaie cosmică” reprezintă un imago mundi având un centru din care este posibil dialogul cu transcendentul (Mircea Eliade): „Când pătrund la mine-n odaie, / găsesc toate lucrurile-n proiect – / peisaj fabulos şi fantastic – / pânze fâlfâind ca velele / şi tablouri ce se pictează încă, / de la sine, un ocean în creştere, / mai are un pic şi se va înălţa-ntre nori, / împreună cu pământul întreg”(Casa unui poet).

Din perspectiva eternităţii, viaţa literară reprezintă un câmp de luptă. Postumitatea poetului durează cât timp este citit: „Cineva-ţi va găsi inima pe câmpul de luptă şi se va gândi/ să alerge cu ea s-o salveze. Vei fi poate mort./ Din întâmplare citit, cineva-ţi va desprinde, din împletirea/ culorilor, felul special în care-ai cunoscut fericirea.” (Zăpadă topită în inimă).

Solidaritatea poetică se construieşte pe un ideal van: „Dar toate astea, – pentru acele cuvinte căzute-n bulboană/ la fundul mării, da (…)/ pentru cuvântul singur, cu sunet lăuntric,/ al meu şi al tău, care ne uneşte, în pofida noastră,/ în tabloul nepictat de nimeni, nevăzut şi dus.” (Iubirea dintre poeţi).

În dialogul PHAIDON, Platon spunea că există o lume superioară, mult mai uşoară, în care:”…ceea ce la noi sunt apa şi marea, pentru folosinţa noastră, acolo este aerul; ce-i aerul la noi este la ei eterul (…). Văzul, auzul, cugetarea şi celelalte sunt, la ei, cu atât mai presus decât ale noastre, cu cât aerul întrece în limpezimea sa apa, cu cât eterul întrece în curăţenie aerul”.

În cazul poeziei Simona Grazia Dima lucrurile se petrec invers şi trecem, depăşind o limită gnoseologică, DINCOLO DE INTERIORUL EXISTENŢEI, unde ni se revelează două universuri paralele, unul în care aerul devine apă: „Dacă împing, un pic mai tare doar, / palmele-n aer, să mă apăr de aripi şi zimţi,/ prind fără voie, un fruct, un peşte,/ din marea de belşug.” (Ocean), celălalt în care norii devin pământ: „Mai sus de nori sunt, de mulţimea lor fraternă. Pe măsură ce mă înalţ, ei se fac de pământ. Pământ zburător. E felul meu de-a înţelege zborul. Pentru tine, prieten fulgurant, pământu-i pământ, norul, nor” (Interiorul lucrurilor).

Acestor trei lumi paralele poeta chiar le dedică o poezie: „Nu trebuie decât să cazi la porţi/ şi să asculţi adevărul cu trei tulpini/ cum creşte din zarea lărgită.” (Treime). Fenomenul a fost sesizat nenominalizat şi de Horia Gârbea, în afirmaţia că poeta a reuşit să creeze: „un univers propriu, depărtat de orice sistem referenţial din lumea cunoscută.”

Urcând din esenţă în aparenţă, poeta se confruntă cu o societate cu valorile bulversate: „Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ manelele-s mai puternice ca oricând,/ în loc de aer îţi intră-n nări anestezic,/ să te facă să suporţi minciuna,/ să nu-ţi  mai fie dor de adevăr.” (O plimbare în parc).

Şi acesta este abia începutul, putem selecta o mulţime de fragmente cu tematică socială urgentă: „Când vocea dreptăţii păleşte sub bici,/ în iureşul teatral vivace pretutindeni,/ şarpele prinde solzii puterii,/ autoritatea profundă, născută din noapte/ (cristal sclipind cu iadu-n spate) (Plutonic).

Salvarea rămâne în esenţe şi poezie.