Psihoteca lui Eugen Evu, această inedită culegere de „aforisme şi eseuri”, publicată în acest an la Editura RAFAET, a obţinut Premiul „Victor Frunză” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia IV-a, 2011. Lucrarea a apărut în cadrul proiectului „Scriitori râmniceni pentru literatura română”, iniţiat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană” (preşedinte Constantin Marafet), cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Râmnicu Sărat şi al asociaţiei. Într-un „precuvent” intitulat „Psiche ludens…”, poetul motivează metafizica demersului său în realizarea volumului, raportându-se la contextul întregului său parcurs existenţial şi poetic („a poetiza, a avea eterna nostalgie a mai frumosului, ca suferinţă”), revenind la unul din motivele aproape obsedante ale liricii sale din ultimul deceniu: „scrierea ca orgasm mistic, virtualitatea prin care intuim, eventual, întruparea în Logos, prin scânteile suferinţei lui Iov, suferinţa falsei consolări…”. Problematica „poetizării” („a poetiza, a recurge la metafora revelatorie, a ascunde spre a ocroti esenţele care tind a ne chinui, a ne obseda, a ne rătăci prin pădurea de grafeme, semne, sisteme…”) îşi are locul aparte rezervat în volum, în secvenţe aleatoriu reunite într-o ordine/ dezordine instaurată de instanţe lăuntrice ca Textul ca o vălurire de ape…, Mic jurnal al poeziei, Fantasio poesis, Despre genialitatea creatoare sau îmblânzirea geniului, Poetomul sau Mantre şi arte, poetul căutând un posibil răspuns la aceeaşi milenară întrebare pe care şi-o pune şi el (ca şi noi, de altfel) de peste o jumătate de secol: De ce scriem? Dar iată şi câteva variante de răspuns, selectate din volum: scriem „ca să comunicăm, aşadar cuminecăm”; scriem „din încredere”; „din dor de inefabil şi leac, lecuire”; „din această gravitate care totuşi are impulsul mirabil de a râde…”; „scriem adică ne autotratăm, intuitiv, uneori, dacă suntem inspiraţi şi sinceri cu noi înşine…” Şi câteva „definiri” ale creaţiei/ poeziei: „Creaţia, ca efect al durerilor-fantomă, de organe amputate; drog compensatoriu?”; „Poezia ne este actul superb-tragic, sublim, al învăţării de a uita, de a ne trezi în alte lumi, care ne caută…”; „Poezia mea în formă şi conţinut este fagure dublu, de viespi; neucigaşe” sau „Mult din poezia pretinsă de azi, în descompunere, premisă a unei eventuale recompuneri, este una de fotografii mişcate, delir al suprafeţelor minţii…” Şi aşa mai departe. Evu va relua, pe parcurs, şi ideea că nu poeţii sunt cei care creează, ei devenind doar o unealtă, „traducând” doar în semne/ însemne harul şi mesajul divin, în cele din urmă poezia fiind cea care „ne face” pe noi, dirijându-ne viaţa, transformându-ne: „Nu tu faci poezia, ci ea te face pe tine. Te preface, sau te desface.”

Temele abordate în acest volum de eseuri şi aforisme (deşi Psihoteca este mult mai mult de atât) cuprind o paletă relativ largă, însă nu mult diferită de cele consacrate de-acum prin numeroasele sale cărţi de poezie. Astfel, existenţa este, pentru poet, o flacără, un jar sau o „jăruire”, totul putând fi redus la deja celebră sintagmă „agonie şi extaz”; „jăruirea” fiind urmată de „iarnă”, iarna nefiinţei, absenţa („Suntem arderi care curg”; „Când nu mai avem dorinţe ardente, pulsatorii, inflamabile, ci doar foamea de energii pentru digestie, suntem deja în agonie”; „La urma urmei, viaţa este o moarte aşteptată…” sau „Avem timp să fim născuţi, timp să iubim, timp să murim; căci asta facem, murim trăind.”). Se pare că hunedoreanul este obsedat şi de pierderea identităţii de sine, de dublarea involuntară a personalităţii, îngrozit şi de sentimentul/ posibilitatea ca noi să fim locuiţi de alţii (Borges spunea că tot ce facem noi este visat de altcineva): „Prin ochii tăi, cineva se uită la lume” sau „Pare că altcineva, de neatins, se joacă prin mintea noastră tomnatică, crepusculară, cu o inocenţă care suspină nostalgic în noi, ne-pierdută…”. Într-un aforism surprinde condiţia tragică a eroilor/ soldaţilor fără de războaie, dar care duc, de fapt, războaiele „zeilor”, murind pentru aceştia („Dintotdeauna, voi aţi dus războaie altcuiva, ale zeilor voştri”), într-un alt loc vorbindu-ne despre stigmatul frumuseţii („Frumuseţea unei femei, a unei ţări, ca stigmat: toţi şi le doresc, toţi le vor prăda…”) sau vremelnicia vieţii („Timpul… Am călătorit virtual într-o veşnicie de carte, şi am constatat, trezit, epuizat, că trecuse doar o viaţă…”). Volumul cuprinde şi câteva pagini de memorialistică, în care poetul reconsideră evenimente reale din propria sa viaţă, dar care l-au marcat profund. O astfel de aducere-aminte vizează moartea regretatului editor Ioan I. Iancu, petrecută a Deva, în care redescoperim un Evu sensibil şi empatic de odinioară: „Cu un ceas înainte, la mine acasă, la Hunedoara, a adus soţiei un buchet de brânduşe… Ultima propoziţie din ultima sa carte, stă scrisă: Plecasem să mor puţin…” Evu descrie cum a suportat rezultatul expertizei medico-legale şi cum i-a arătat anatomistul inima maestrului explodată („o biată bucată de muşchi înnegrit… ca o moluscă, mi-am spus…”, finalul însemnării fiind demn de o nuvelă sau un frumos poem: „Cu aceste note, îi restitui bucheţelul…”. De brânduşe, desigur… (s.n.) O altă amintire prezintă o scenă la care poetul a fost martor în 2001, la Geoagiu: o fată cu gura cusută pe jumătate (cât să fie hrănită), însoţită de tatăl ei care o obliga să cerşească, părintele, la rându-i, ispăşind astfel păcatul de a o fi abuzat-o… (o scenă cutremurătoare, posibilă doar în România, demnă de prozele lui Gabriel Garcia Marquez, şi mai cu seamă de Fantastica şi trista poveste a candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici). O serie de titluri ale eseurilor/ microeseurilor care clădesc volumul trădează suferinţa şi deznădejdea unui om care, la cei aproape 68 de ani ai săi, pare însingurat, dezamăgit, răvăşit, martor neputincios al spectacolului iraţional, zgomotos şi decadent al realităţii înconjurătoare, în acest început de veac al derutei, vulgarităţii şi agresivităţii: Problema suferinţei, Altceva, altcineva, Amintiri nefrumoase (I, II), Meditaţii agitate, Exilul de acasă (Pagini nepierdute), Între VIU şi VIS, Demo(n)craţie, Cu stânga-n dreapta, Memorie încă vie, memorie nevie…, Alt veac, alte terori etc.

Din păcate, editorul a omis să însoţească volumul şi cu un cuprins, pentru a ne uşura căutările/ căutarea; ar fi o justificare ideea că, deşi „piesele” componente nu sunt ordonate după o logică anume, volumul în sine constituie un întreg, un singur „poem”, o singură spovedanie, un album de fotografii lăuntrice ale agoniei unui spirit încolţit şi însingurat, dar care nu pare dispus să renunţe. Nu lipsesc referirile la confraţi, reproducerea, de pildă, a corespondenţei dintre poet şi Adrian Botez sau a unei scrisori (o „scrisorică”, e de părere poetul) de la Radu Stanca: „Eugen, eşti atât de pesimist că îmi vine, Mie, să mă sugrum cu poemele mele… Dar, te salvezi mereu, la final… Cred că pesimismul tău este exact ca optimismul meu: ambele între ghilimele, ambele egale ca stare, ambele justificându-ne travaliul şi plăcerea lui perversă…” Într-o „exaltare” la Doina Uricariu, Evu scrie: „A o re-descoperi pe Doina Uricariu este un sentiment înnoitor în sine, prin însăşi rostirea liricii sale, una postmantrică…” Dar iată câteva aforisme selectate fără un criteriu anume: „Frigul nu mă inspiră. Viscolul da…; „Nu mă tem de teroarea cunoaşterii, ci de necunoscutul ei.”; “Gândul meu are viteza luminii, deci şi a întunericului.”; „Frunzele de arţar, încetinind moartea, elice cu nervuri, în ochiul compus al libelulei şi al poeticii mele.”; “A evada din ce? Dintr-o celulă în alta? Cări orice ieşire este intrare în altundeva.”; “Murim melodios, iată vindecarea inversând timpul duratei proprii!”; “Dumnezeirea nu se lasă scrisă.”; “Omul e un complot.”; “Moartea ca şi viaţa sunt imorale.”; “Preoţii, spionii lui Dumnezeu… Dar al căruia dintre ei?” Nu puteau lipsi, desigur, fragmentele lirice inedite sau recuperări, redescoperiri ale unor mai vechi rostiri, variante noi, nuanţate, ale unor versuri, strofe de odinioară: „Păsări ucise de vânt,/ Încă mai suntem, mai sunt./ Nimicul din om nu e sfânt/ Încă răbdăm prin cuvânt/ Orbul, bătrân legământ…”. Dar iată şi câteva poeme într-un vers şi în care l-am redescoperit pe poetul strălucitor, pur şi profund de odinioară: „În urma de urs, diafana brânduşă…”; „Cuib de pene şi sânge, sub vultur…”; „Stelele care cad de nimeni culese…”; „Pe omătul mormintelor, iezii de lapte…”; „Luminăţia Sa, Mama Noapte…”. Şi iată cum, Psihoteca lui Eugen Evu devine o veritabilă „destinotecă”, semn de suferinţă şi agonie spirituală, dar şi mărturie de speranţă în acelaşi timp, obsesia a unei singurătăţi existenţiale, dar şi a creaţiei, ca mântuire, dar şi povară. Nu greşesc dacă numesc această carte o sinceră tălmăcire a sinelui şi, în acelaşi timp, un dureros testament spiritual. Mi se pare potrivit, în loc de concluzii, să-i dau cuvântul autorului – în ipostaza sa de martor-cugetător –, citând propriul său Postludiu din volum, un final exemplar, datat 7 aprilie 2011: „Închei aceste pagini la ora cumplitului seism din Japonia, 2011… Şi îmi dau seama că teoria Efectul fluture este o simplă fantezie. Şi că tragedia gigant este pentru unii dintre noi, ca asistenţi, mai puţin de proporţii decât cea a unei cifre de morţi, înghiţită monstruos într-o clipă. Aici, poate un veac, Altundeva, (în) AltCineva…”

Eugen Evu – Psihoteca (aforisme şi eseuri), Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2011