Un volum de poeme (Labirint, 2014) apărut recent la editura timişoreană „Waldpress” sub semnătura lui Aurelian Sârbu se constituie într-o carte de vizită de referinţă în ansamblul creaţiei lirice a poetului din Deva, nu atât sub raportul unităţii stilistice, vizibilă şi în plachetele anterioare, cât mai ales datorită structurii aparte a cărţii din perspectiva apartenenţei poemelor la un „referent” central, care poate fi socotit ca organizator ideatic pentru aproape toate textele: autodefinirea poetică a autorului. Din acest unghi, labirintul, perceput ca o reţea de relaţii complexe, este configuraţia în care poetul pare a se integra perfect, un labirint, care, prin nenumăratele sale capcane, piedici şi surprize, este congruent specificului limbajului poetic, căruia îi sunt proprii şi esenţiale – aşa cum se ştie – inedite, surprinzătoare şi, uneori, greu de realizat şi de perceput  raporturi între elementele lexico-sintactice componente.

Trebuie spus de la început că selecţia poemelor şi conceperea cărţii în jurul ideii unitare de care spuneam se datorează conlucrării dintre autor şi unul din cei mai experimentaţi editori timişoreni – Lucian Alexiu. Colaborarea nu scade cu nimic meritele autorului, a cărui prezenţă se simte în fiecare pagină a cărţii, în special prin densitatea discursului liric la persoana întâi şi printr-o conştientizare gravă a destinului său liric. Aurelian Sârbu e la un fel de „bilanţ” poetic: patruzeci de ani de la debutul în volum (cu placheta Scandând poetul, 1974). I-au urmat zece volume (cel prezentat acum e al unsprezecelea),  în care poetul şi-a definitivat şi şi-a apropriat un limbaj uşor recognoscibil în fiecare volum, şlefuit, lapidar, cu relaţii minime între elementele componente, redus la esenţe, din care cauză poate fi perceput ca un labirint, în care Aurelian Sârbu pare a se simţi în siguranţă şi pe care-l cultivă aproape obsesiv, nu ca pe o piedică (aşa cum ar trebui să fie o asemenea structură), ci ca pe un ambient benefic şi stimulator.

Revenind la volumul de faţă, el reprezintă o încercare de  schimbare, nu atât a expresiei poetice, cât a modalităţilor de a-şi defini eu-l în raport cu realităţi dintre cele mai diverse, de a se „multiplica” în oglinzi sub diverse unghiuri care-i pot descoperi surprinzătoare şi inedite postùri lirice. Una dintre aceste ipostaze este cea a încercării de a-şi stabili atitudinea faţă de limbajul poetic, prin apelul (poate asemănător lui Lucian Blaga) la felul în care convieţuieşte cu tainele rostirii: „slovele mele/ au pornit târziu// încă mă spun/ de la început/ în felul ascuns al acestei limbi” (Glas). Tăcerea e şi ea un mod de a-şi exprima opţiunile, cu mult mai pertinent: „voi învăţa/ să tac/ deasupra cuvintelor/ şi dincolo de ele” (Seară) sau: „nu stăpânesc/ măsura/ muţeniei// să faci/ din puncte/ şir liniştit / pe prundiş” (Cerc interior). Asociate tăcerii sunt „depărtarea/ şi timpul/ cel care mă-ngână/ şi se stinge între noi/ în cuvinte” (Lamento) sau ţărâna care ar acoperi rostirea, o realitate altfel animată şi intensă: „nu-mi deschide cartea/ ar fi ca şi cum mi-ai aduna/ peste vocala mea vie/ o mână de pământ” (Elegie).

O postură în care poetul se presupune constant (nu e nouă în poezie, dar circumstanţele în care se concretizează la Aurelian Sârbu sunt inedite) este reflectarea într-o oglindă care-l arată cu numeroase identităţi (ar fi uşor defavorizant sinonimul parţial chipuri), unele dintre ele marcate de stări constant oneroase sau chiar negative, generate de clepsidra ireversibilă a timpului. Fântâna, ochiul, marea (apa) sunt tot atâtea oglinzi care par a-l urmări lacome pe poet şi pe care nu le poate evita. Existenţa întreagă se raportează la o atare reflectare a propriei personalităţi, chiar atunci când e mimată, conştientă: „tot timpul/ mi-am jucat eşecurile/ pe-o scenă îngustă –/ silabe strigate// joc şi acum imitându-mă/ în oglindă” (Thalia); aceeaşi percepţie a propriului eu în: „mă cuprind / într-un cerc/ tulburat –// liniile/ mă aşteaptă/ în oglindă// mă văd fără nume/ în fântâni”(Ceas stingher). Schimbările îi marchează personalitatea, ducând frecvent la circumstanţe defavorabile insului: „se întunecă schimbarea la faţă –/ ochiul lăcrimează trudit/ din oglindă// te adaug/ din lumină/ la umbră plăpândă” (Lacrima ochiului din oglindă) sau: „maica mea/ m-a zămislit/ curat –// după o zi lungă/ limpezimea mi-a pierit/ în fântână” (Portret în oglindă).

Percep în multe dintre textele volumului o glisare permanentă între a vrea şi a putea,  stări care nu se presupun una pe alta, nu sunt complementare, la Aurelian Sârbu, dar nici antagoniste, antonime sau opuse; ele, pur şi simplu, convieţuiesc: „nu mi-e lumina/ cum mi-e flacăra –/ printr-una văd/ într-alta ard// ţi-am aşezat în palme/ globul de foc –/ secunda mea zvârcolită” (Icoană) sau: „privesc înfiorat/ de pe ţărm marea// palmele mele/ încă s-ar afunda/ în nisipul adâncurilor” (Cupa cu somn), ori: „alunec/ între fiinţă şi moarte/ între alienare şi devastare// întoarcerea/ e risipă/ refuz” (Stimul retoric).

Sinele aflat într-o veritabilă constelaţie de raporturi cu alteritatea creează noi modalităţi de afirmare a personalităţii multiple a poetului. Din acest unghi, creatorul are putinţa de a se autodefini plenar, întrucât îşi asumă un permanent ego tensionat, în relaţie umană, temporală ori de factură spaţială sau intelectuală, cu diverse realităţi obiective sau potenţial-imaginare, care devin tot atâtea puncte de reper pentru îndrăgitele oglinzi ale poetului. De un tratament special se bucură (situaţia priveşte şi celelalte plachete ale lui Aurelian Sârbu) interrelaţionarea cu o fiinţă feminină apropiată, în funcţie de care poetul îşi individualizează locul şi starea. E marcată cu o deosebită frecvenţă tot mai evidentă (în)depărtare, care se accentuează odată cu trecerea anilor: „dinspre anotimpul tău/ puntea e tot mai îngustă” (Fragment) ori: „încep/ să nu te ştiu// când m-am ridicat/ să-mi caut mâinile/ le-am simţit goale” (Ocean), deşi o permanentă dorinţă de a rămâne acelaşi se percepe din alte  texte: „sunt încă pe punte/ şi te văd/ în siajul bătrânei noastre iubiri” (Elegie) sau: „aştept culesul în palme/ dintre sânii tăi…” (Anotimp).

Deşi e conştient de „rodul” său poetic („în livada mea/ floarea dă-n fruct” – Anotimp), deşi numeroase poeme sunt construite pe dorinţa de a „scormoni prin jăratic/ după o flacără” (Să nu vii târziu), poetul e tot mai sensibilizat de numeroasele impacturi negative: cu timpul, cu socialul, cu toate împrejurările existenţei care augmentează ideea unui apropiat final implacabil: „ce vei găsi/ după plecarea mea/ la groapa de gunoi a oraşului –// semnele unei seminţe putrede/în primăvara ei anulată” (Palimpsest) sau: „n-am nicio întoarcere la îndemână/ drumurile mele sunt întortocheate/ văd –/ văd şi nu mai văd/ şi-mi cade ziua// mă clatin în lumină/ şi-mi tremură glasul/ când mă strâng sub pleoape/ să-mi strig chinuit numele/ de departe” (Rar) ori: „vezi cum mi-au îmbătrânit ochii/ deschişi/ din susul vremii// s-a stins drumul/ unul spre altul –/ din văgăuni/ piscul nu mă ridică” (Amurg iernatic).

Pentru felul în care îşi înţelege rostul şi îşi materializează idealul poetic, e semnificativ poemul Bucolică, pe care îl reproduc mai jos, ca o autodefinire complexă şi pertinentă, marcată de o idee unitară: „nu păstoresc/ turmele altora/ turmele mele urcă/ săpându-şi poteci/ pe sub piscuri// fiecare apă/ curge în felul ei// nu-mi vreau veacul/ la malul fluviului/ lent –// sfidător/ eu am fire de izvor/ cu glas împietrit”.

Voce inconfundabilă, ancorată într-o exprimare puternic metaforizantă şi, de obicei, şlefuită într-un grad maxim, poetul pare a se simţi excelent în labirintul expresiv pe care şi-l creează singur şi din ale cărui oprelişti se ivesc noi posibilităţi de circumscriere a personalităţii sale lirice.