Poezia Gabrielei Chiran din Bruiajul frunzei de cireş (Editura Timpul, 2014) e departe de paradigma aşa-zisei poezii „feminine” în care nu puţini şi chiar importanţi criti­ci literari au văzut, de-a lungul timpului, un fel specific de a scrie şi, mai ales, de a simţi un raport cu realul şi cu fiinţa inte­rioară în expresia suavităţii, diafanului, inocenţei, trăirilor roman­ţioase, albului nemaculat, înfăţişărilor angelice şi zborului planat deasupra pajiştilor înflorite, în sunet de liră, harpă şi nai; a trebuit să vină experimentele lirice ale (post)modernităţii pentru ca, începînd cu Sylvia Plath, această perspectivă să se schimbe radical. Prima re­prezentare lirică, s-a spus, în literatura „feminină” este căutarea spa­ţiului securizant, protector, a cochiliei unde nu are loc decît erosul departe de asprele atingeri ale realului; primul semnal pe care îl dă poezia Gabrielei Chiran în Bruiajul frunzei de cireş e părăsirea acestui spaţiu în toate ipostazierile sale (cercul, vizuina, mitul, secunda, veşmîntul protector al semnului, visul-visarea, oglinda, ar­mura etc.): „cum cercul/ şi-a închis o poartă/ spre a-mi deschide/ alte-o mie/ cum a pierit deodată lumea/ şi am rămas – doar eu,/ cea vie/ cum am citit,/ în clipă,/ cartea alunecării inerente/ dintr-o iluzie într-alta/ în ape line sau torente/ cum am sărit din centrul lumii/ pe-acoperişul nezidit/ cum m-am făcut deodată bine/ desferecîndu-mă/ din mit/ cum umbrele s-au şters/ absente cum absentează tot ce nu-i/ cum am lăsat veşmîntul – semnul/ ca să îmbrac puterea lui” (cum cer­cul).

Gabriela Chiran lasă veşmîntul ficţionarului, părăseşte iluzia, minciuna spaţiului securizant, adică, iese din mitul protector şi din învelişul sigur al semnificantului (semnului) pentru a descoperi altceva, puterea semnificatului: primul poem al volumului nu e un program, o „artă poetică”; e un fel de regulament de ordine interioară al unei vieţi care se vrea trăită ca via­ţă: tot ceea ce e conform normei, romantic şi romanţios e bruiat, e tulbure, croiala veche se descoase: „nu mai încap întreagă în secun­dă/ mi-e strîmtă ca o haină de copii/ afară mi-a rămas şi mîna dreap­tă/ şi stînga tulburei melancolii/ vrînd să dezbrac aroma de-astă vară/ mă răsucesc în plasă cad pe spate/ mă gîtuie fularul şi eşarfa/ mă-mpiedică fermoarele blocate/ oglinda vede invers şi respinge/ nu-mi stă nici croiul ce masca greşeala/ nici gulerul de carnaval cu ţinte/ nici nada descusutul potriveala/ clipa/ trebuie s-o modific/ să păs­trez măsura/ să-ncap cu duhul ce-a străpuns armura” (nepotrivire). E o revoltă, un discurs liric radicalizat împotriva ochiului „fabricat, cusut”, a privirii care patinează pe deasupra lucrurilor, cu intuiţia superbiei teritoriilor pe care le poate descoperi doar „ochiul nevă­zut”, vederea, cu ochiul înfometat de întuneric, cum se spune în poe­mul numai orb sau de ochiul care ţinteşte un „posac şi negru felinar” (şareta), purtător al „visului rău” sau de un ochi „răsunător” sau de un „ochi prezent altundeva” sau de „ochiul rece” care priveşte fiinţa pentru a o elimina (salvare); trecerea din privirea spaţiului securi­zant în vederea întinderilor nesigure din afara lui e a unei fiinţe într-o continuă surpare, pînă la gîndul abdicării din farsa existen­ţei – „scormonesc în toate/ caut/ un motiv să nu mă sinucid”, se spu­ne în poemul caut un motiv –, sedusă, în fond, de o altă fic­ţiune – esenţa vieţuirii pline, se spune în, iată, pe malul rîului bahlui –, năruită, în fapt, de visul rău al vîrstei de fier: cochilia spa­ţiului securizant e, constată Gabriela Chiran, o altă ipostază, din alt timp, a vieţii trăite ca viaţă: spaţii concentraţionare, fiecare cu temnicerii repartizaţi conform regulamentului de ordine interioară: „dusă pe viclene coridoare/ delicat împinsă/ în capcana logicii per­fecte/ a minciunii/ – orizontul i se-nchide/ i se iau vederea gîndul/ pumnii/ pe auz îi pun zăvoare/ blînde chei/ şi în puşcăria unui glas frumos învaţă/ ode să dedice/ adevărului/ în verigi catifelate-ncătuşîndu-l/ şi în ceaţă/ condamnată la dreptatea ei/ ferecată într-un fals surîs/ parfumată/ anesteziată/ creşterea oprindu-i-se brusc/ refuzîndu-i-se nemurirea/ – deocamdată/ litera citindu-i-o pe dos/ elegant şi-ascunde gardianul/ mersul şchiopătat şi ochiul scos” (ino­cenţa) .

Dincolo de cîteva poeme „pedagogi­ce”, care puteau lipsi, de fapt, adunînd alte sfaturi pentru Delfin (ceasornicul, tot mai aproape, amăgire, perfidul), lirica Gabrielei Chiran pivotează în jurul unei cromatici care, şi ea, e a surpării: vînăt şi galben, culori ale putrezirii în caut un motiv, mov, verde­le unui pantof „anume lăsat în vitrina-sicriu”, care nu e al vieţii, al sevei, ci al morţii (“trece prin verdele acesta nelegitim/ o legă­nare ca de rîu secat/ o stingere de lună în derivă/ pasul unui del­fin/ încarcerat/ trece prin verdele acesta o pădure/ şi-un glonţ de­plin/ însingurat” – verde), în vreme ce albastrul e culoarea primă, cu retragerea nu în mineral, în moarte, ci în origine, ca pentru o nouă geneză: „albastrul dă,/ înapoi,/ în alb/ cu cîţiva paşi mai jos/ lumina înserează/ verdele se reduce la verzui/ ochiul se face lacrimă sau rază/ liniştea dă, înapoi, mai înapoi,/ în cîntec/ cîntecul alunecă în trup/ braţele/ reînturnate-asemeni/ în crengi se rup/ pomul, pitindu-se copil, ca tine,/ se face iarbă/ şi mai copil – pămînt/ cu trei paşi înapoi,/ pămîntul-tată/ albastrul dintru înce­put/ devine” (mica lecţie despre albastru).

Din cartea Gabrielei Chiran, poemele din oraşul de cretă nu se reţin, în discursivitatea lor, iar cîntece de adormit sînt texte în felul bijuteriilor lirice de-scrise de Şerban Foarţă în orfevrăria lui. Rămîne, în mod cert, bruiajul frunzei de cireş.