Nu există nimic care să înalţe mai mult

sufletul oamenilor mari decât libertatea.

                Longinus – Tratatul despre sublim

 

Cvadratura cercului constituie o celebră problemă de geometrie venind din antichitate şi care, aşa cum au demonstrat grecii, iar la moderni Ferdinand Lindemann, rămâne irezolvabilă, datorită faptului că intervin numere matematice ne-algebrice, transcendente.

Amintim că şi Eminescu (ms.2255, f.362) a vorbit de „cvadratura cercului ca ecuaţie socială” de asemenea irezolvabilă, figurată printr-un desen: omul prins într-un vârtej, „un baraj cu ecluză”, cum a observat distinsul eminescolog George Munteanu.

În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că arhitectura ideală a unui poem porneşte şi se dezvoltă de la o cvadratură a cercului. De astă dată, însă, rezolvabilă – la modul care defineşte esenţa şi axiologia poeziei.

 

Un poem are două componente: pe de o parte, ideatica, pe de alta, prozodia, pe structura căreia se dezvoltă ideea poetică.

Ideatica este cercul, universul conceptual al unei poezii, care, trebuie să aibă o desăvârşită logică internă, coerenţa să fie perfectă precum a unui cerc. Iar prozodia, asemenea pătratului din geometrie, trebuie să rezolva la modul ideal armonia care face perceptibilă ideea poetică: figuri de stil, ritm, măsură, rimă.

Amintim de asemenea formele prozodice fixe : poemul safic, sonetul, rondelul, terţina, glossa, catrenul, robaiyul persan, monorima, pentagrama.

Şi acum apare paradoxul: în condiţiile în care cele două componente – gândul orfic şi structura prozodică – conlucrează armonios, poemul dobândeşte capacitatea de a dezvolta o a treia componentă care depăşeşte cadrul „geometric” coercitiv: este deschiderea metafizică eliberatoare. Ca atare, întâlnirea dintre cvadratura pitagoreică şi deschidere metafizică reflectă şi pune în acţiune caracterul antinomic al lumii noastre, conflictul dintre finitudine şi nemărginire, pus în acţiune de aspiraţia apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor – întru atingerea  anagogică a libertăţii spirituale radicale.

Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepţie şi a perfectei logici interne a desfăşurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc şi pământesc, finit şi infinit, vremelnicie şi vecinicie,  creat şi increat. Dar mai mult încă : Eminescu a fost nemulţumit de capodopera, mai ales de finalul din forma publicată, astfel încât ar fi vrut să modifice poemul şi „să-l o înalţe nesfârşit à la Giordano Bruno”, cum a notat cu două săptămâni înainte de prima umbrire a minţii. Or, ceea ce postula filozoful poet italian era zborul neîncetat al „intelectului eroic” în căutarea unei onto-axiologii supreme  care nu pot fi atinse niciodată. De aici zborul fără oprire.

Aceeaşi maximă deschidere o întâlnim în sublimul poem al lui Rabindranath Tagore – Lebedele. Aici un stol de lebede, vast cât cerul, ia pe aripile sale universul, întreaga lume a finitudinii,  într-o cursă către un dincolo, care fuge mereu şi mereu dinaintea legendarelor păsări. Este cu totul uimitor acest poem, care dezvoltă aceeaşi idee a imposibilităţii de a atinge o finalitate onto-axiologică – la un poet hindus a cărui filozofie reflectă prin excelenţă echilibrul uman-divin.

Iată deschiderea către eternul neînţeles al marilor creaţii, evocată de Eminescu în acea bijuterie prozodică – Dintre sute de catarge:

Nenţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile

Zboară veşnic îngânându-l

Valurile, vânturile.

 

În poezia Peste vârfuri, ideea poetică a eliberării în inefabil pleacă de la o concretitudine a  naturii, – lunecarea lunii pe cer, se interiorizează apoi cu ajutorul sunetului de corn, deci al muzicii, care,  prin natura sa are mers infinit-indefinit,  iar apoi negrăitul melodic se transformă într-o aşteptare ce pare fără sfârşit, fără rezolvare.

În poezia Selige Sensucht (Dor fericit) Goethe afirmă că destinul omului este de a se mistui în flacără, devenirea fiind  eterna lege a naturii…

Dacă nu-nţelegi aceasta :

   „Mori, spre-a deveni”, tu eşti

   Doar un oaspete obscur

   În beznele pământeşti.”

 

Iar în Höcherer und Höchste (Mai înaltul şi Cel mai înalt), după ce aici, pe pământ, poetul vieţuieşte diversele bucurii ale vieţii – grădini, fete frumoase, prieteni dragi, – dincolo el speră să se dizolve în iubirea eternă:

Liberi, în zbor arzător

   Vom sui fără hotare

   Şi în veşnica Iubire

   Ne vom pierde, vom dispare.

 

Filozoful, matematicianul, astronomul, poetul Omar Khayyam, după ce deplânge în robaiyate măiestre nimicniciile destinului omenesc :

Miresme, cupe, harfe şi bucle aurii:

O, jucării sfărmate de Vreme, jucării!

Gând, faptă, renunţare, virtuţi, căinţi şi rugi:

Cenuşi pe care Timpul le spulberă, cenuşi…

 

îşi încheie periplul vizionar cu o deschidere care ne rămâne absolut inaccesibilă :

La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.

A gândului esenţă în verb sărac ar fi.

Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l,

O taină am pe care n-o pot dezvălui.

 

Gazeluri perfect tăiate în cristale a scris Hafiz, cu impecabilă ritmicitate metrică, sonoră şi ideatică ; dar îşi încheie mesajul astfel :

Nu-ţi pune isteţimea să înţelegi ce-am spus

Căci pana-mi are-o taină şi scrie cu nespus.

 

Petrarca, cel care a instituit una din formele prozodice cele mai prestigioase ale liricii,  sonetul, cu strictele sale rigori, ajunge şi el la una din cele mai amare deschideri: „dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria; iar timpul ruinează totul şi îl aruncă în uitare”.

Şi iată deschiderea, ieşirea nu numai din cvadratura cercului a unei  poezii cu construcţie fixă, dar mai mult încă, dintr-o construcţie ermetică: este vorba de sonetul lui Stéphane Mallarmé, Une dantelle s’abolit: un lucru atât de fragil şi spumos, cvasimuzical, dantela, fluturând la o fereastră, devine o metaforă a unei deschideri către idealul, cu putinţă dincolo, în vis,  de a ne naşte din nou din abisul neantului muzical:

…Dar cel având visarea soră,

   Mâhnită-i doarme o mandoră

Cu-adâncul neant muzical.

 

Încât numai din sânul său

La geam deschis spre ideal

Noi ne-am putea naşte din nou.

 

Gérard de Nerval, în sonetul Versuri aurite, după ce aminteşte viziunea lui Pitagora, conform căruia, în ciuda geometrismului riguros universal, „totul este simţire” – încheie cu versul „Sub scoarţa unei pietre se-nvoaltă-un spirit pur.”

Aceasta este menirea supremă a poeziei : să-l smulgă pe om din cercul multiplicat la nesfârşit al finitudinilor, al determinărilor şi să-l elibereze fulgerător. Dar pentru asta, cere Eminescu,  trebuie să fii înaripat:

Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,

La voi, inimi cu arìpe.

Ah! lăsaţi ca să vă ducă

Pe-altă lume-n două clipe.

 

Este acea lume a radicalei eliberări atinsă doar de cei cu vocaţia zborului „intelectului eroic” invocat de Giordano Bruno, sau al lebedelor din amintitul poem tagorean.

Dar pentru acest zbor, „cvadratura cercului” a poemului –  ideea poetică şi arhitectura prozodică – trebuie să înaripeze. Or, acest lucru este înlesnit de cele trei însuşiri orfice: melosul – capacitatea de cântare; caracterul incantatoriu şi caracterul iniţiatic, transfigurator. Poezia este fior metafizic, eliberare în într-un dincolo al negrăitului.

Şi, în mod aparent straniu, cu cât poemul este mai perfect construit, cu atât mai liberă este ieşirea din eul-în-lume, dezmărginirea, dizolvarea în indefinisabil. Iată acest ideal în poezia Eleusis, pe care Hegel o dedică  prietenului său Hölderlin, poem cu o perfectă logică internă a drumului suitor de la complicitatea finitudinilor vieţii de rând – o temniţă  cu grijile, dorinţele, speranţele sale – la radicala eliberare:

În juru-mi, în mine sălăşluieşte pacea.

Grijile oamenilor, ce nu obosesc niciodată, dorm.

Ele îmi dau libertate şi răgaz.

Mulţumescu-ţi, ţie, o, Noapte, tu,

Eliberatoarea mea! Ca un văl alb de ceaţă

Luna înconjură hotarele şovăitoare ale depărtatelor                                                                                                              coline…

Ochiul meu se înalţă spre eterna boltă a cerului,

Cătând spre tine, o, strălucitoare stea a nopţii!

Şi toate din veşnicia ta coboară asupră-mi:

Uitarea dorinţelor şi a speranţelor toate.

Simţirea mi se pierde în contemplare,

Ceea ce numeam eul meu, dispare.

Mă dăruiesc cu totul nemărginirii,

Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea.

 

Deci aceeaşi eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esenţiala năzuinţă a fiinţei omeneşti: eliberarea din limite, din finitudine către absoluta libertate metafizică.

Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaştere perpetuă, „veşnicie în mişcare”, afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuieşte dizolvarea noastră iniţiatică – noi cei numerici – în inefabil:

   …Să  mori  neîncetat în  Euridice -,  şi  suie cântând  iară,

   şi  mai  mult  slăvind,  suie-napoi  în raportul curat.

 

Între cei ce se sting în  apunerii  ţară,

   fii un  cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat’.

 

   Fii – şi cunoaşte şi  a  nefiinţei  stare,

   infinit  întemeind  lăuntrica-ţi  vibrare,

   deplin  s-o  desăvârşeşti  în  această  unică  oară.

 

   Printre uzatele,  ca  şi  printre  mutele, fără de  nume,

   rezerve  ale  deplinei  naturi, – negrăitele  sume –

   extatic  să  te  numeri – şi numărul  fă-l  ca  să  piară.

 

Cum să evităm stingerea definitivă dizolvându-ne în marea eternităţii? Trebuie, afirmă Rilke, „să murim neîncetat în Euridice”: să intrăm în ciclicitatea proprie muzicii: sunet, apunerea sunetului, renaştere într-un nou sunet, datorită necesităţii interne a armoniei, care însemnează suirea către un  nou raport ; iar acest lucru, în dublu sens: muzica, aşa cum a gândit Pitagora, este un raport al numerelor; dar şi viaţa este un raport între numere. Suntem numerici şi nu entităţi monadice, însingurări absolute. Parcurgerea procesualităţii trifazice a muzicii face ca moartea să fie mereu întrecută.

Terţina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veşniciei umane: suiş sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o „totalităţii inefabile” a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal – idee hindusă, idee goetheană şi nietzscheană, – idee din finalul operei Tristan şi Isolda:

In des Wonnesmeeres

   wogenden Schwall,

   in dem tönenden Schall

   in des Welt-Atmes/ wehendem All

   ertrinken, – versinken – unbewust –

   höchste Lust!

 

„În valurile unduitoare ale mării extazului, în adiindul Tot al Sufletului Lumii – să mă înec – să mă cufund – fără de nume – cea mai înaltă voluptate!”

 

În arta vizuală, tablourile lui Vermeer ilustrează perfect naşterea magică a inefabilului cel mai decantat din geometria cea mai implacabilă, simbol suprem fiind perla – o hotărnicire perfectă – infinit depăşită prin iradierea luminoasă.

Şi să ne amintim cum în tablourile lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa del Giocondo şi îngerul din tabloul Fecioara printre stânci de la National Gallery din Londra – arta cea mai desăvârşită emană cea mai transfigurată şi misterioasă spiritualitate, cel mai pur dincolo transuman: homo sui trans-cendentalis, cum aspira Friedrich Nietzsche, cel mai poet dintre filozofi.

                  

Repetăm: marea poezie pune în acţiune apriorismul  fundamental al spiritului omenesc: voinţa de eliberare din finitudine, din sistemul limitelor, caracteristică  a condiţiei onto-axiologice a fiinţei umane; oferă o deschidere aflată infinit la distanţă de închiderea absolută a cercului, a pătratului şi a complotului lor.

Căci iată ce scrie Eminescu în cele mai perfecte versuri:

Nu e nimic şi totuşi e                       

                          O sete care-l soarbe,

                   E un adânc asemene

                          Uitării celei oarbe.

Aceasta trebuie să facă un poet şi aceasta cere cititorul luminat: crearea unei perfecte cvadraturi a cercului, care, în mod magic, prin însăşi energia comprimată a celor două închideri ce par absolute, deschide transcenderea către eliberarea radicală.

Poezia – exerciţiul uman al libertăţii metafizice. Din dublul zăgaz – spre cea mai înaltă desprindere. Până dincolo de dincolo – în transposibil.