Assia-Printemps GIBIRILA

(1958, Bordeaux)

Născută în Franţa, într-o familie cu origini africane şi asiatice, a moştenit de la tată talentul pentru poezie, iar de la mamă bucuria de a povesti. A lucrat în diferite domenii, de la publicitate şi comunicare, la asistenţă socială. A publicat mai multe volume de nuvele, povestiri şi romane, în care proza şi poemul de împletesc în mod firesc, invitând la o călătorie tridimensională, între Africa, Europa şi Celălalt Tărâm. Dintre temele sale preferate amintim: nedreptatea socială, războiul, condiţia femeii, tradiţia, cultura. Scriitoarea îşi doreşte ca prin condeiul său să contribuie la menţinerea legăturii între autorii africani şi cei europeni.

 

Cine eşti?

 

Cu piele albă ori de culoare,

Viaţa îţi trece printre degete.

 

O zi cu, o zi fără, în căutarea

Timpului sau identităţii pierdute,

 

Cine eşti? Cum te cheamă?

Cine eşti? Unde ţi-e neamul?

 

Ce ascunde numele tatălui tău?

Este el oglinda poveştii tale?

Rădăcinilor tale?

Cine eşti? Cu piele albă ori de culoare,

Identitate rimează cu naţionalitate

Şi, de ce nu, cu fraternitate.

 

Bunicul ori tatăl tău

Au fost carne de tun

Au tras pentru a ocroti

Sângele tricolor al oştenilor mai nobili.

 

„Permis de şedere”, „permis de şedere”,

Nu-i auzi spunând decât asta,

Şi de ce nu CNI…

 

Carte Naţională de identitate

Carte Naţională de integrare

Carte Numerică de înmatriculare…

 

 

Cum se poate

 

să te trezeşti într-o dimineaţă

într-un trup descompus?

 

Cum se poate

să fii doar abătut

într-un corp îngust?

 

Cum se poate

să fii un trup

cu suflet posac?

 

Cum se poate

să reciţi un blues

de-a lungul unui gri zăplaz?

 

Cum se poate?

Şi dacă într-o zi,

el îţi va spune

„te iubesc”

şi o va face?

 

 

Pentru a ocoli răul, viaţa mi-e doar râs

Fermecător, melodios, spun.

 

Îmi place zvonul lui în gâtul meu

Îmi înmiresmează suflul asemeni unui trandafir

 

S-a smuls din mine cum o ploaie de vară

Şi-a plecat departe…

 

Mi-a fost greu să-l aduc înapoi,

Glumea cu o blondă aurie.

 

În cele din urmă, era să moară de tristeţe,

Dar, deodată, fără să spună, a preferat să fugă,

 

Să se ascundă, să se aşeze

Într-un trup mai puţin încolţit.

 

Îmi place râsul meu când molipseşte

Copiii, florile şi pe Lamine, prietenul meu,

 

El, care vine din acest ţinut frumos

Unde a izbucni nu-i politicos.

 

Râzi, râdeţi, să râdem

Pur şi simplu.

 

Între două pahare de punch

A lăsat să-i scape

Blândul cristal al glasului

Şi aceasta doar pentru tine.

 

Râzând ori cântând,

Pur şi simplu

Să izbucnim împreună,

Haideţi, să fim nebuni, nebuni

De râs, să murim

De râs.

 

Dacă cerul ar fi fost pe pământ

şi pământul în văzduh

 

atunci, noi am fi avut

inima pe dos

 

atunci am fi putut

să vorbim în versuri

 

domol din pasiune

blând din compasiune

 

dacă cerul ar fi fost pe pământ

şi pământul în aer,

 

atunci am fi fost

mereu mai atenţi

să nu strigăm

pentru a ocoli

să-l zgâlţâim

pe demonul somnoros

şi fără pereche

 

atunci am fi fost

mereu atenţi

şi am fi vegheat

să răspândim fericirea

ceas de ceas

din inima noastră

 

dacă cerul ar fi fost pe pământ

şi pământul în văzduh

poate că nu s-ar mai fi rostit:

război,

pentru că un glonţ pe dos

cade înapoi pe pământ

şi ucide războiul.

 

Ce miraculoasă e pacea!

 

Din volumul Voyages poétiques (Călătorii poetice), ciclul Petits textes entre amis (Mici texte pentru prieteni), 2015; poemele din acest ciclu fac parte dintr-un volum de Nuvele şi povestiri, 2011.

În româneşte de Marilena Lică-Maşala

Paris, 10 ianuarie 2015

Athanase VANTCHEV DE TRACY

(1940, Bulgaria)

Poet francez de origine bulgară, traducător, publicist. Opera sa cuprinde mai mult de 80 de volume de poezie, precum şi peste 50 de volume de traduceri în franceză sau bulgară. Are în manuscris teatru. Poemele sale au fost traduse, de-a lungul timpului, în română, engleză, italiană, rusă, bulgară, greacă, poloneză, malgaşă, estoniană, norvegiană etc. şi publicate în diferite reviste literare.

al Academiei Franceze. Membru al mai multor academii de litere sau de artă din lume (Brazilia, Ucraina, Bulgaria).

 

(Mamă, în ridurile tale)

Mamă, în ridurile tale vălurite stă

Întregul mistic farmec al lumii,

Un licăr se strecoară din adâncul lor ascultător,

Şi-o dulce mireasmă îţi umple

Odaia!

 

Plutesc, mamă, în jurul tău,

Limpezimi de mângâiere, bucurii de bunătate ţesute,

Tristeţi nesimţite

De zile de plâns şi de vorbe tăcute!

 

(Gărgăriţele şi fluturii)

Gărgăriţele şi fluturii

Aştern verii

Cu foşnetul lor firav de aripi

Un răvaş de rămas bun.

 

S-a dus îmbelşugatul praznic,

Iar sufletul se vrea singur

În prea tăcutul său farmec!

 

(Eşti laleaua…)

Eşti laleaua, sora mea diafană,

Iar inima-mi de copil olul

În care blânda soartă a pus

Tulpina străvezie a zâmbetului tău!

 

Ascuns după tufişul prieten,

Îţi scriam, fremătând de dor,

Frumoase bileţele înmiresmate

Ca văzduhul ametist de mai.

 

Ţie, soră, doar ţie

Aş fi vrut să-ţi dau,

Ca Teofil, împăratul Bizanţului,

Mărul nupţial!

 

(Orele se ceartă)

 

Orele se ceartă

Pe fărâma de iubire rămasă

La pervazul bătrânului geam!

 

O, axe purpurii din asfinţit,

O, oişti ale vânturilor din nord!

 

Greul rod al tristeţii

Umple inima, casa şi grădina

Cu vegetala lui răbdare!

 

Drept, neclintit,

Visez încă la zvonul greierilor

Şi la cântul

Scânteietoarei corale a stelelor.

 

Din volumul L’exacte transparence de la clarté (Exacta limpezime a clarităţii),

Paris, 2014.

În româneşte de Marilena Lică-Maşala, Paris, 12 ianuarie 2015 

 

 

Joël CONTE

(1961, Aubervilliers, Île de France)

Fascinat de România – fiind, poate, în căutarea drumului străbătut de bunicul său care, în Primul Război mondial, a traversat cu regimentul din care făcea parte, sub comanda generalului D’Esperay, Dunărea, dinspre Balcani – a răspuns de mai multe ori invitaţiilor diferitelor cercuri literare din ţară, punând totodată bazele unor fructuoase schimburi culturale între autorii români şi cei francezi ori francofoni.

Având o bogată activitate de voluntariat cultural, este, printre multe altele, preşedinte al asociaţiei „Rencontres Européennes-Europoésie”. Laureat al mai multor premii.

Este autor al mai multor volume de poeme, printre care un ciclul dedicat Castelelor României, Dunării, poeţilor români. Poemele sale sun traduse în mai multe limbi.

 

Castelele României

În inima pădurii de toamnă,

Unde culorile aprinse într-un sigur glas răsună,

Castelele României strălucesc:

Peleş şi Bran, minunăţii ale artei ce ne uimesc.

 

Armonia, pe care o căutau regii,

Răsare în lucrul lemnului, subtil,

Pe care meşteri rari şi nemaipomeniţi

Au ştiut să o surprindă atât de lăudabil.

 

Uitând de frigul şi de zăpada de-afară,

Înfrăţiţii au petrecut clipe de fericire

În mijlocul acestor splendori fermecătoare,

Ce le-au înfiorat sufletele şi oferit căldură.

 

Ei ştiu că vor fi mereu bine primiţi,

Pentru a gusta din farmecele ţării,

Regăsind frumuseţile ce uimesc ochii,

Însoţiţi de zâmbetele călătorilor fericiţi.

 

Fragment din volumul Le jardin d’Hélène (Grădina Elenei)

18 octombrie 1997

 

Nunta Zamfirei

(acrostih în original)

În luna în care începe seceratul,
O tradiţie reînvie în inima Transilvaniei.
Născută dintr-un poem ţărănesc,
Unde basmul cu soarta merge alăturat,
Este povestea a doi tineri din Bistriţa
Şi-a alaiului lor de nuntă, îmbelşugat.
Se joacă, se cântă, este sărbătoare,
Şi soarele se miră, şi luna priveşte.

Zamfira de mii de culori străluceşte,
În pasul ce-i cântă fericirea,
Mândreţe de porturi din lumea-ntreagă,
Din toate zările au fost poftite.
Ce bine e să se trăiască în fiece an,

Un imn nemuritor, din vechime,
Înfrăţit cu un poem de fală universală.

 

Scris cu ocazia Festivalului Internaţional de Folclor „Nunta Zamfirei”

(La Noce de Zamfira), Bistriţa, 27 iulie 2013

 

Bistriţa-Năsăud

(acrostih în original)

Bistriţa, frumosul oraş transilvan
În bună înţelegere trăieşte.
Arta şi meşteşugul îi slăvesc marea cultură
Întoarsă către tradiţie de-a pururi.
Bogată de propria-i istorie cu care se făleşte,
Poftind folclorul din lumea-întreagă,
Totul în cântul ei îndeamnă la pace şi fericire,
Având ca stindard refren de statornicie şi cinste.

Mulţi îi sunt Bărbaţii născuţi pentru patrie!
George Coşbuc, Bard al poeziei,
Liviu Rebreanu, talentatul romancier,

Andrei Mureşanu, sufletul Imnului Naţional,

Uniţi sunt toţi cu mănăstirile şi munţii din Ardeal.
Dracula rămâne al răului semn stingher.

 

Scris cu ocazia călătoriei poetului la Bistriţa şi Năsăud, 30 iulie 2013

 

În româneşte de Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 5 februarie 2015

 

 

Boris Hainaud

(1991, Lyon)

Student la Litere, l-a avut profesor pe scriitorul Denis Emorine, cunoscut cititorilor consecvenţi ai revistei „Poezia” datorită publicării recente a unor poeme, traduse în română. A trăit un timp la Budapesta, călătorind mult în Europa centrală şi orientală.

Cititor de poezie clasică franceză, germană (Hölderlin, Novalis), engleză (Shelley, Keats, Milton), maghiară (Ady Endre), macedoneană (Aco Sopov), congoleză (Tchicaya U Tam’si), pasiunea lui rămâne Africa şi literatura sa, precum şi istoria acestui continent.

 

Ulise legat la ochi pe-o plută în derivă.

Tălpile îi urmează visul

Marea îi desenează în pântec dorinţi

La care nici pictorii nu visează.

 

Ulise aşezat la ospăţul mărilor antice,

Va întâlni la noapte un pescar de stele,

Rezemat de observatorul rosturilor cosmice

Ce plânge în larma graiurilor stinse.

 

De ce nu-l suferi pe Dumnezeu?

Oamenii l-au înălţat ca pe-un vis bolnav,

Cuprins de dor neputincios dus de maree.

Am acasă un pom ce are mai multe cuvinte

Decât cele 12 imnuri ale blasfemului.

 

Să fiu totuşi un poem singular?

Eu Ulise cel împărţit uit uneori liniştea,

Singurătatea îmi e martor fără ţară fără tată,

O mare prea mare pentru a mă cuprinde.

Cânt spaima ce mi-a smuls cândva bucuria.

 

Atunci vor veni zorii la marginile corăbiei mele,

Tălpile amorţite de visul lor mi se vor întoarce,

Iar munţii vor galopa pe valuri.

Ulise pribeagul se va întoarce la civilizaţie.
Sarajevo,

Ce ţipăt scoate lacrima când moare?

Zidul tău străpuns şi-acoperişul tău ce plânge

sunt groapa fumegândă a trecutului tău.

 

Am văzut ziua un balet de morţi

săltând printre gloanţele născocite de neprihănirea noastră.

Şi în aceste nopţi am visat

desfacerea trupului;

Am văzut atunci palate plutitoare

ale căror cele mai înalte turnuri

ne adăposteau sufletele.

 

Pe acest tărâm de vorbe unde orice fapt stă încremenit,

fiecare vis e preţios,

fiecare vis e reînnoirea veşniciilor.

 

Acolo, noaptea zeilor se jertfeşte pentru a da muritorilor

cheile uitării.

 

Cutreierând călătoriile fără de număr la marginile vieţii,

am dezidit anotimpurile

cât să las pe pielea mea străvezie

doar o inscripţie stingheră

de ceaţă neagră în zi de agonie.
Sarajevo,

Ţi-am păşit noaptea leşurile.

Atunci când mă rătăcesc în vis,

Cutreierând aurora boreală la hotarul neştiutului,

Ajung la un zori-de-zi înnobilat de-o grevă

Pe care îmi saltă muza cu mii de priviri.

 

Părul vâlvoi cum norul de furtună,

Aprins încă de zvonul lui Jupiter, îi strălucea.

Ea era dintre fetele de foc, umbră de dor,

Ce-aprind uneori satele cu truda lor.

 

Ea vine spre mine, nevăzută zeiţă brună,

Trup mlădios sub unda nocturnă

Şi-mi zice deodată: sunt un nimic fără grai.

 

Fiinţa sălbatică, năluca, păgână fără îndoială,

Ce doarme de veacuri, zadarnic, în mine,

Îi zise, în sfârşit: eu sunt un nimic fără de tine.
În româneşte de Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 25 ianuarie 2015

 

 

Gabriel HENRY

(1986, Chauny, Franţa)

Lucrează şi trăieşte în Paris. Publică în reviste on-line şi pagini web (Nerval, Paysages Écrits, Le Capital des Mots, Florilège Soc&Foc…), dar şi în reviste tipărite: Scribulations, Libelle, Comme en poésie.

 

Şantierul potrivnic

Noaptea strânsă ca pumnul, nu pot să urlu la luna eruptivă şi peste zidurile unui ţinut.

Am văzut cum familiile alunecă de pe acoperişuri, se zdrobesc precum ţigla, până ce poliţiei nu-i mai este foame.

Suntem două plante şi ne întrajutorăm. Dacă vântul veninos te găseşte, te voi urma. Dimineaţa unui zgomot, totul de boabe prefăcut, îţi voi urma arc strâns, poate într-o pânză de avere dar nu va fi sânge.

Soarele, trebuie să controlez dacă putem să-l bem mereu, dacă vorbeşte cu pielea fără constrângere. Restul se întâmplă pe carduri, şepci cu cerneala cu apă neagră iau hotărâri ca briciul.

Aşteptând, o apă fără milă urcă uneori până la ochii mei închişi. Tu ai fost înainte, tu ştii deja să respiri dedesubt. Apa şi-a făcut timp să-ţi acopere gura ca un giulgiu gras greu de petrol, dar n-a câştigat.

Aşteptând, trebuie să fim supli. Nu cerul, nu soarele pot să ne muşte frunţile, ci un torent orb. Acesta urmează coordonatele exacte, lângă sol. Este o haită căreia nu-i place exilul.

Îţi ating umărul în întuneric. Îţi ştiu pansamentul pe aripi. Focul ce-ţi lipseşte, mă străduiesc să-l recompun pe un alt versant. Dar înţeleg şi nu voi minţi. Este ceva în palma ta pe care nu-l pot repara.

 

Urmare, sincopă, cadenţă

M-am trezit,

M-am ridicat,

M-am îmbrăcat,

Am luat autobuzul.

Nu m-am ridicat, nu m-am trezit, am rămas covor.

Într-o altă zi m-am văzut treaz, străbăteam fumul, luam autobuzul şi vedeam pe fereastră … dar nu, nu am văzut nimic, nu eram în autobuz, nu ieşisem nici măcar din culcuş, eram întins. Şi ţinându-mă după plută, eram la dalta mea dinspre oraş înainte ca dimineaţa să sece. Nu am deschis ochii.

A doua zi, la ieşirea din torent, mă ridicam, mă îmbrăcam cu grijă, mă îndreptam către autobuz o lamă peste coapsă. Priveam culoarea oraşului supusă mareelor. Şi mergeam… nu, nu mergeam, rămăsesem acest punct tăcut în vizuină, nu eram nici în autobuz, nu eram îmbrăcat, nu mă ridicasem, nu mă trezisem.

Sunt aplecat peste restul odăii care mănâncă şi mănâncă şi mănâncă încă răsăritul; el se strecoară aici în mod odios, îmi ia insula. Are roşul, are tot aurul. Mă aplec cum din copilărie, iar apa lui câştigă.

Asta e, m-am trezit, mă voi ridica, mă voi îmbrăca atent, cu grijă, voi lua autobuzul, apoi în dârele lucrurilor voi simţi unda grea a cazanelor subterane şi seara îmi va primi refugiul.

Asta e, îmi pierd insula.

 

Facere

Am fost angajat pe un şantier. O clădire de mărime nedeterminată, fiecare început de zi era scară.

Munca era simplă, trebuia să punem cărămizi – să orbim văzduhul gol ici şi acolo – apoi să veghem la liniştea lor, pentru a scrie următorul rând. Aveam sânge, fireşte, asfinţit, exil, şi în cele din urmă o argilă roşie şi rară.

Foarte repede am avut sentimentul că lucrul nu avea nici un punct de fugă. Că el ne ducea pe toţi.

Şi aşa este întotdeauna. La muncă, fără un meşter aparent, dar sângele este indus. Întâiul şantier de pe acest tărâm a hrănit pe de-a întregul pe următorul, cred.

Sub aceste cărămizi, prăbuşirea anunţată a lumii unui cerc. Întotdeauna. Dacă ridicăm întâia dintre aceste cărămizi, ce găsim? Corpul unei femei în sângele începutului.

 

În româneşte de Marilena Lică-Maşala

Piteşti, 23 ianuarie 2015