Pentru a înţelege adevărul spiritual, Mîntuitorul Hristos a folosit asocieri ale lumii spirituale cu lumea materială, iar legăturile din acestea două ajută la explicarea adevărului şi înţelegerii parabolelor Sale. În textul nou testamentar toate referinţele metaforice şi alegorice ale pietrei duc spre sensul că piatra este un material încreştinat. Metafora pietrei care închide o lucrare este, precum vedem din chiar textul biblic, una străveche. Prin capul unghiului unui arc, al unei bolţi sau al unei cupole înţelegem acea piesă (de piatră) care închide sistemul constructiv. Ea este ultima care se pune în operă şi care transformă o sedimentare de materie într-o operă încheiată. Prin piatra din capul unghiului un obiect arhitectural capătă fiinţă, devine un sistem închegat, se comportă unitar. Aşezarea pietrei, numită şi cheie de boltă este ultimul gest edificator, că omega sfîrşeşte opera şi o încoronează. Piatra din capul unghiului, cheie de boltă sau de cupolă este cea mai sus bine plasată piesă a unei construcţii, pentru că, prin poziţia ei pe axa spaţiului, este ultima, cea mai importantă şi cea mai aproape de cer, ca parte a edificiului. Piatra aceasta este marcată şi arhitectural diferit. Ea este mai mare decât restul, de o formă specială, uneori sunt trei pietre, din care cea centrală este aceea esenţială. În bisericile ortodoxe, cheia de boltă cupolă e marcată prin prezenţa icoanei lui Iisus Pantokrator, cea mai importantă icoană a spaţiului şi, de asemenea, cea mai sus plasată.
În Evanghelii, Luca 20, Matei 21 găsim această parabolă a pietrei din capul unghiului, dar nu atît de frumos redată ca în Psalmul 117. „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii,/ aceasta a ajuns în capul unghiului;/ de la Domnul s-a făcut aceasta/ şi minunată este în ochii noştri”.
Deşi, aşezat în categoria psalmilor de mulţumire, datorită acestei parabole a pietrei el se evidenţiază şi ca unul cu valenţe profetice. Fericitul Augustin raportează aceste versuri ca fiind „de mare subtilitate mistică”, făcînd trimitere la răstignirea Domnului, cînd prigonitorii nu ştiau ce „piatră” importantă destabilizează din zidul spiritual al cunoaşterii. Scripturiştii, printre care Sf. Clement Romanul şi Sf. Grigorie de Nyssa, comentează aceste versuri spunînd că unghiul dintre cele două ziduri este Biserica care creează această legătură indisolubilă unind două popoare; pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într-o singură învăţătură de credinţă. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, ca Cel ce e cap al întregului. Şi în Epistola către Efeseni, Sf. Ap. Pavel spune: „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul”. Pavel zugrăveşte pietrele templului cel nou, legate împreună de Hristos care, ca şi Piatră din capul unghiului, completează clădirea şi o ţine legată. Evanghelistul Matei încearcă o explicaţie în capitolul 21, 44-46: „De aceea vă spun: Lua-se-va de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi i se va da neamului care-i va face roadele. Cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărîma, iar pe cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi. Iar arhiereii şi fariseii, auzindu-i parabolele, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi căutînd să-L prindă, s-au temut de mulţime, pentru că Îl socoteau profet.” Putem înţelege că, poporul Israel nu L-au acceptat pe Hristos ca Domn şi Mîntuitor, iar Împărăţia a fost luată de la ei. Hristos este piatra lepădată de zidari (de fruntaşii poporului lui Israel), iar neamul căruia îi va fi dată Împărăţia lui Dumnezeu este biserica, alcătuită din evrei şi neamuri. Aceste interpretări duc în aceeaşi direcţie, cum că capii (zidarii) erau neinstruiţi şi nu puteau duce la bun sfîrşit o lucrare atît de măreaţă. În Isaia 28,16 contextul pietrei este explicat prin faptul că, lucrătura în piatră masivă de la templu simbolizează prezenţa Domnului care rămâne în mijlocul poporului Lui, un adevăr ferm, de nezdruncinat şi demn de încredere.
Juxtapunerea în Isaia a cuvintelor „temelie” şi „piatra din capul unghiului” ne sugerează ori o semnificaţie identică a celor două cuvinte ori că Hristos este ca o piatră de poticnire pentru cei care nu au credinţă, dar ca o piatră de siguranţă pentru cei care cred. Şi Petru a folosit de asemenea textul în Faptele Apostolilor 4,11 şi în 1 Petru 2,7, ca să explice cum a fost lepădat Hristos de către evrei şi cum a fost înălţat de către Dumnezeu la rangul de Cap al Bisericii.
Psalmistul ne surprinde prin faptul că nu a trecut aceste versuri atît de definitorii în categoria psalmilor mesianici, dată fiind însemnătatea lor pentru popor, ci a aşezat versurile într-o cîntare de mulţumire. „Domnul e tăria mea şi cîntecul meu” – o trecere atît de firească de la puternic la sublim, aşa cum este în firea omului. Chiar dacă ziditorii nu au văzut cît de importantă este piatra din capul unghiului, omul de rînd a înţeles însemnătatea acestui punct central de susţinere al întregului univers uman. Şi mai mult de atît omul simplu a primit acest dar de a vedea însemnătatea măreţiei lui Dumnezeu. David era un simplu păstor. El trăieşte o stare sublimă atunci cînd cîntă la harpă şi compune versuri care transmit acest fior sacru. În nimic din ceea ce exprimă el în momentele de adîncă conştiinţă divină, nu observăm frumuseţea fizică sau cea morală a lui; e vorba doar de frumuseţea poeziei, care în interiorul voii lui Dumnezeu capătă o putere de expresie mult mai înaltă. Poetul îşi descoperă la rîndu-i caracterul antinomic. Psalmistul e smerit în viaţa lui de toate zilele, dar mîndru prin conştiinţa sa de artist.
Nu toţi oamenii pot fi buni constructori. Este nevoie de o oarecare ştiinţă, de calcule complicate pentru a aşeza piatra principală într-un ansamblu, şi numai o minte care cercetează, învaţă, un căutător poate observa care sunt pietrele cele mai potrivite pentru o lucrare. Ca şi în faţa lui Dumnezeu, cînd unele lucruri sunt aşezate de om într-o ordine perfectă sau într-una din care nu se înţelege nimic. Orice casă, a oricărui om credincios trebuie să aibă această piatră de temelie şi atunci se va înţelege că această casă a fost zidită bine şi are o temelie bună.
Ne putem minuna de aceste versuri ale psalmului 117 mai ales pentru că ele conţin o profeţie şi această profeţie este aşezată în contextul unei parabole. Toţi psalmii lui David arată de fapt că poezia este departe de a fi rodul unui amatorism, ea descoperă o adevărată ştiinţă a versificaţiei şi a unui bun rafinament. Această formă a poeziei reprezintă un unicat cultural, autorul folosind de altfel acest sistem tonal, cu un ritm extrem de flexibil transmis pe cale oral-auditivă. Creştinul percepe uşor acest ton şi înţelege că singura poartă deschisă spre a se lumina în sinele său este Hristos.
Referinţe:
Poezia Vechiului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc, 2000
Biblia, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc, 2001
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc 2000
Biblia, Editura Renaşterea Cluj-Napoca, 2009
Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Psalmii, Pr. Ioan Sorin Usca, Editura Christiana, 2012