Mihai Merticaru este un nume de referinţă în peisajul literaturii actuale, cu un profil literar distinct, conform opiniilor criticilor literari, care i-au analizat opera poetică din 1992, anul debutului în volum şi până acum. Pe parcursul a două decenii i-au ieşit de sub tipar următoarele volume de versuri: Vânătoare princiară, Editura Cronica, Iaşi, 1992, Catedrală de azur, poeme, Editura, Cronica, Iaşi, 1994, Repere literare şi stilistice, eseuri, Editura Cronica, Iaşi, 1996, Scriere cuneiformă, poeme, Editura Cronica, Iaşi, 1997, Întâlnire pe pod, poeme, Editura Timpul, Iaşi, 2003, Imperiul lupului, poeme, Editura Crigarux, Piatra-Neamţ, 2006, Împărăţia clipei, haiku, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2007, Arca lui Petrarca, sonete, Editura Fundaţia Culturală Poezia, cu o prefaţă de Lucian Strochi, Iaşi, 2008, Împărăţia frigului, poeme, Editura Timpul, Iaşi, 2009, Geometrie lirică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, Umbra păsării, antologie, Editura Limes Cluj-Napoca, cu o prefaţă de C. Tomşa, 2011, Arta euritmiei, sonete, Editura Vasiliana-98, 2012, Veşnicia dintre clipe, poeme, Editura Vasiliana-98, 2013, Miresme celeste, poeme alese, Ed. Tipo Moldova, Opera Magna, Iaşi, 2013, Fiordurile memoriei, poeme, Editura Cetatea Doamnei, 2014.
Despre Mihai Merticaru au scris, printre alţii: Ioan Holban, Lucian Strochi, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Ion Rotaru, Nicoleta Sava, Adrian Alui Gheorghe, Marius Chelaru, Constantin Tomşa, Emil Nicolae, Monica I. Costea, Emilian Marcu, Boris Crăciun, Nicolae Busuioc.
Criticul literar Ioan Holban referindu-se la personalitatea sonetistului spunea: „…Poet reflexiv şi sentimental, deschis spre metafizică, înzestrat cu mai multe registre de limbaj, Mihai Merticaru îmbină armonios ecourile unei culturi temeinice cu prospeţimea expresiei şi forţa imaginativă”.
Cu ocazia apariţiei volumului de poeme Imperiul lupului, 2006, criticul literar Cristian Livescu stabileşte etapele calitative ale creaţiei poetului: „…De la poemele cu tentă moralist-hâtră din primele cărţi, Mihai Merticaru a trecut, o dată cu Întâlnire pe pod, la o altă etapă a poeziei sale, mai vizibilă acum în Imperiul lupului: o poezie în registru sarcastic, mai elaborată, mai densă, cu trimiteri la lumea de azi, una a marilor deşertăciuni şi eşecuri…”.
La rândul său eruditul eseist Nicolae Busuioc apreciază poezia cu formă fixă a lui Mihai Merticaru concluzionând: „…poezia cu formă fixă nu poate sta la îndemâna oricui şi nu oricine dispune de ştiinţa şi subtilităţile ei… sentimental şi reflexiv deopotrivă, este stăpân şi pe „uneltele” sonetului, încât discursul său, când poetic şi confesiv, când interiorizat, ironic sau dramatic, are forţa dinamismului impetuos şi convingător…”
Referindu-se la poezia clasică şi cea fixă scriitorul Valeriu Stancu în Cronica din 12 dec. 2011 afirma: „A scrie astăzi poezie „clasică” şi mai ales sonet şi rondel este aş zice eu un risc asumat, un act de mare curaj creativ, poezia cu formă „fixă” poate părea vetustă într-o epocă în care experimentele lirice întrec orice închipuire”, păreri care subliniază caracterul elevat, elegant şi rafinat al acestei poezii.” Întrebarea firească pe care ne-o punem este: A riscat poetul Mihai Merticaru alături de marii maeştrii ai genului abordând o astfel de poezie? Noi credem că nu şi iată că poetul a editat o nouă şi frumoasă carte Arta euritmiei, la Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2012, cu un număr de 74 de sonete precedate de prefaţa autorului cu titlul Sonetul şi numerologia.
După ce face o impecabilă incursiune în istoricul şi arta sonetului (prefaţă, care de altfel, se află sub zodia lui Mallarmé, „Poezia este un cosmos organizat sub semnul frumosului”) se opreşte şi asupra afirmaţiilor lui Mihai Codreanu că „sonetul este o expresie a tendinţei spre absolut, spre desăvârşire în artă, care se realizează într-o trudă sisifică”. Autorul în final atrage atenţia asupra respectării cu stricteţe a regulilor sonetului: „Cine se doreşte inovator pe tărâmul sonetului are porţi larg deschise şi spaţiu infinit de manifestare în domeniul conţinutului şi nicidecum al formei. Putem face un cerc mai mare sau mai mic, un pătrat uriaş sau minuscul, dar nu le putem da altă formă.”
Volumul cuprinde patru secvenţe lirice: I. Reverberaţii printre anotimpuri, II. Fulguraţii, III. Revelaţii, IV. Coroană de sonete/ Femeia şi o bogată şi documentată fişă biobibliografică, cu date despre viaţa şi activitatea autorului, principalele scrieri, antologiile în care este inclus, repere bibliografice şi principalele referinţe critice (selectiv). Lecturând conţinutul cărţii de poezii am identificat o diversitate de teme şi motive poetice, care dau contur universului artistic, contribuind la obţinerea unei armonii echilibrate şi senine, oferind splendoare şi fascinaţie, acestui regal al poeziei: sonetul.
Iubirea este o temă dominantă a volumului apărând pregnant în poeziile: Sonetul iubirii, Eterna poveste, Iubita mea, Chipul tău, Cea mai…,Perpetuitate, Nu dispera, Acuză, Daruri. „Iubirea e a veşniciei axă,/ Izvor perpetuu de apă vie,/ Fără de pereche minunăţie,/ Şir nesfârşit de inimi în parataxă,…” (Sonetul iubirii), „Ai reuşit să mă-nvii întru iubire,/ Apoi să mă arunci în foc şi pară,/ Să mă hrăneşti cu dulceaţă amară,/ Amândoi să intrăm în nemurire.”(Iubita mea).
Şi cum iubirea nu poate exista singură fără centrul ei gravitaţional care este femeia, sonetistul îi dedică acestei fiinţe gingaşe a universului, un întreg ciclu de sonete, paisprezece sub genericul Coroană de sonete/ Femeia, o astfel de lucrare poetică finalizându-se cu Sonetul – maestru care însumează jocul, ştafeta între ultimul vers al unui sonet devenit primul vers al următorului sonet ce dovedeşte desăvârşita măiestrie artistică a poetului în mânuirea acestui gen de poezie. „Fără ea, sonete nu s-ar mai scrie,/ Florile n-ar mai răsări în sere,/ Nici albinele n-ar mai face miere,/Aştrii s-ar rătăci prin galaxie,//Pământul n-ar mai avea emisfere,/ Seva n-ar mai urca în viţa de vie,/ Calea nu ne-ar mai fi în colilie,/Soarele din cer s-ar vedea cum piere./Femeia-i forţa de gravitaţie,/ Inspiratoarea operei de artă,/ Ce te înalţă-n starea de graţie,/ Te încântă, te bagă-n vibraţie,/ Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.” (Femeia), „Fără ea, sonete nu s-ar mai scrie,/Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă./Femeia-i duhul operei de artă,/E superbă şi-ntr-un sfert de ie.// E improbantă ca o cvintă spartă./ Tu, briză de mare, ea, vijelie,/ La un tratat de pace te îmbie,/ Dar alt fel de război cu tine poartă.// Soarele numai pentru ea răsare./Iubita e o floare ce gândeşte,/ Iederă urcând tenace spre soare.// Chiar şi în ger, dragostea înfloreşte,/ Coboară cu primul nor de ninsoare,/ Te-nvaţă să trăieşti împărăteşte.”(Sonetul – maestru).
Se cunoaşte faptul că poezia reprezintă o stare de graţie sub zbaterea aripii inspiraţiei impersonale, toate supuse zodiei eroziunii timpului, şi-n acest sens putem afirma că Mihai Merticaru meditează la trecere inexorabilă a timpului, cel puţin în poeziile: Clipa cea unică, Întreabă-te, O scânteie, Egalitate, heracliteanul panta rhei, Fugit ireparabile tempus fiind peste tot prezent. „Repede mai trec anii printre clipe,/ Numai dragostea în loc îi mai ţine,/ Dar nimeni nu ştie să spună cine/ Dă apă la moară bolnavei risipe.// Întrebarea conţine răspunsu-n în sine,/ Când alta începe să se-nfiripe/ Asemenea fumului vicioasei pipe,/ Uneori sunt zile cu veacuri pline.// Totuşi legea curgerii vremii e egală/ Pentru toţi, fie de jos, fie de sus,/ Fie-n zdrenţe, fie-n haina de gală// Ori în castele cu scară triumfală./ Sfârşitul oricui, în frunte, bine-i pus./ Fugit ireparabile tempus!”(Egalitate).
Preocupat de marile teme universale ale creaţiei, sonetistul nu uită să-şi întoarcă privirea spre vremea miraculoasă a copilăriei, a poveştilor ei, asupra naturii fermecătoare cu anotimpurile în succesiunea lor eternă. Reprezentative sunt poeziile: Remember, Poveste, Copilărie, Chemare. „Copilărie, vrăjită poveste,/ Paradis uitat lângă prag înalt,/ Miracol tainic înmărmurit în salt,/Oprit din zborul avântat spre creste.// Din urmă vine-n vijelios asalt/ Un „a fost odată” şi nu mai este/ Nici spaţiu, nici timp să se manifeste/ Nicidecum în tine, poate-n celălalt.// Paharul e gol, izvorul e secat,/ În spate, hâdă, zăvorâtă poartă,/ Visul, coşmar neîntrerupt, debusolat,/ Nu-i găseşti măcar un surogat./ A mai rămas de veghe – tristă soartă!/O amintire şi o limbă moartă” (Copilărie).
În secvenţa poetică Revelaţii, Mihai Merticaru într-un număr de zece poezii aduce un binemeritat elogiu divinităţii, aflată „pretutindeni şi în toate, căutându-l pe Dumnezeu sub forma „ubicuităţii” şi amintind în acelaşi timp de psalmii arghezieni ori poezia religioasă voiculesciană: „Te văd pretutindeni şi-n orice clipă/ Prin fire de iarbă, dar şi prin stele,/ Prin flori şi-n lumi paralele,/ În frumuseţea ce face risipă,// În visele şi visurile mele,/În vestea cea bună, sosită-n pripă,/ În dragostea ce uşor se-nfiripă,/ În miracolul ce mişcă toate cele.// Doamne, te simt peste tot şi-n orice timp,/ În astrul nevăzut, dar intuit,/ În orice relicvă, cutumă şi mit,// În catedrală de azur şi în Olimp./ Dacă te afli în toate din plin şi înmiit,/ Atunci eşti puţin şi-n mine, negreşit” (Ubicuitate).
Negreşit Mihai Merticaru este un poet adevărat care stăpâneşte pe deplin „uneltele” scrisului, ale sonetului, în cartea de faţă. Opera sa poetică transmite lectorului o stare de fascinantă graţie şi revelaţie, dovedind faptul că trecerea sa prin lume, nu-i de loc întâmplătoare, ci se află sub spectrul logosului sfânt din afirmaţia lui Mallarmé că „poezia dă autenticitate popasului nostru în lume”.