Exist sau trăiesc
Exist ca rodul iubirii trăite
Într-un timp mai concret,
Mai concret decât mâine,
Mai concret decât ieri,
Dar simţit în mine, profund,
Cea de azi.
Să nu vă mire că trăiesc primitiv,
Amintind de o vreme prinsă
Într-un album îngălbenit
De acel timp!
M-am uitat acolo,
Pe când primeam lecţii de dicţie
Speciale,
Uşoare,
Luminoase.
Erau cuvintele iubirii:
Dacă gândeşti, exişti,
Spunea tata.
Dacă iubeşti, trăieşti,
Zicea mama.
Şi prima lecţie se contura încet,
Luminându-mi mintea
Şi deschizându-mi inima.
Doar că, pe drum,
A venit destinul
Şi mi-a dat lecţii noi,
Dure, nefireşti,
Dar nu de dicţie,
Ci de viaţă nouă:
Trăiam fără să gândesc,
Iubeam fără să exist.
Amestecasem cuvintele tatei
Cu cele ale mamei
Şi prinsese contur îndoiala.
Eu exist sau trăiesc?
Eu trăiesc sau exist?
Se plimbau peste mine
Cuvintele nefericirii
Reci, sub formă de întrebare,
De iscoadă seacă.
Am avut noroc,
M-am întors din venin
Spre albumul îngălbenit de timp,
Uitat pe raftul vieţii,
La popasul cu răscruce.
Pierdusem drumul.
Gândesc – exist,
Iubesc – trăiesc,
Era parola mea de revenire
Şi, nu ştiu cum,
M-am uitat acolo,
Amintindu-mi de prima mea
Lecţie de dicţie.
Eu şi exist,
Eu şi trăiesc:
Exist să te iubesc!
Iubindu-te trăiesc!
Eu privesc doar înainte
Niciodată să nu spui niciodată!,
Mi-ai spus cu glasul tremurând,
Între o notă şi-un cuvânt
Rostogolit în umbra de altădată;
Dar nu te mai iubesc, să ştii!
Nu văd în umbra inimii vreun licăr,
Indubitabil semn care să-mi zică
De te-am iertat şi te aştept să-mi vii!
Nu vreau deloc iubirea ta mieroasă,
Ascunsă sub suava înfăţişare,
Nu mai suport să-mi spui că sunt frumoasă,
De parc-arunci colacul de salvare!
Din turnul de cleştar zici că mă scoţi,
De parca tragi de soartă sau mă tragi la sorţi ;
Nu ştii, de fapt, că-s car pe patru roţi
Ce merge înainte şi nu spre timpii morţi.
Iar turnul ce-l ştiai e basm fără substanţă,
Un vaporos moment de slăbiciune,
O obturare a iubirii ce apune,
Dar o trezire la o altă viaţă!
Şi-atunci de ce te miri la acest niciodată
Ce realist se schimbă în pecete
Şi sigilează drumul de-altădată,
Şi-aşa pestriţ şi prea cu multe pete?!
Lichid mi-e sufletul şi simt cum curge-n mine,
Simt cum se aprind iubiri cuminţi şi noi,
Cum sfâşii carne de pe buze moi,
Şi-n unghii am revolte, căci nu mă pot abţine!
Ştiu, am aer fin de trădătoare,
Ce uită vorbe-anoste şi alinturi,
Dar care crede-n dragoste, nu mituri,
Ascunse în cuvinte amăgitoare!
De multe ori n-am mai privit în spate;
Mi-am stors amorurile de-orice amintiri
Şi m-am cules în azi-ul din priviri,
Mult mai albastre, mult mai rafinate!
În ceas de primăvară prea dorită,
Când port cu mine mărţişor cu vorbe,
Vă dăruiesc gând bun şi două slove
Şi-o taină de iubire adormită!
Memoria străzii
Aud mulţimea fremătând şi-n mine
Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,
Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,
Cuvinte care-au însemnat odată
O ţintă şi un drum
Şi parcă-i fum,
Acum.
Mă scutur, mă agăţ încet de vise,
Ce au fost prinse-n colier de argint,
Aprind o candelă fără chibrit
Dintr-o lumină peste care curse,
Din ochiul de dragon al lunii,
Luciri promise, mii,
Şi încă vii.
Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,
O pasăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,
Căci suntem opera „răului mai mic”
Sau poate un volum cu versuri scrise
De vreun străin, ce sigur ştie
Că vom striga o zi,
Dar nu vom izbândi.
Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,
Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,
Şoptesc timid o nouă rugăciune,
Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei „deşte”
Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,
Mă uit la lume rece,
Iar ea în ochii mei.
Şi în revistă aş trece mulţi ani, vreo douăşcinci.
O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?
Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!
Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci
Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?
Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe
De vieţi fără silabe.
Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,
Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;
Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?
Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!
De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!
Să ne jucăm deci cartea!
Şi nu la întâmplare!