Jovan HRISTIĆ
Poet, dramaturg, eseist, critic literar, critic de teatru şi traducător, Jovan Hristić (1933-2002) a fost descendentul unei familii care a jucat un rol important în viaţa politică, economică şi culturală a Serbiei din a doua jumătate a secolului XIX. S-a născut la Belgrad, unde a terminat liceul, apoi Facultatea de Filosofie şi de Arhitectură. Din 1967 şi până la pensionare a predat dramaturgia la Facultatea de Artă Dramatică din Belgrad. Reprezentat al liricii moderne sârbe din a doua jumătate a secolului XX, Hristić se înscrie în tradiţia liricii kavafiene, lăsând urme însemnate în poezia sârbă contemporană. Debutează editorial în anul 1954 cu Jurnal despre Ulise. Alte volume de versuri: Poezii 1952-1959 (1959), Şcoala din Alexandria (1963), Poezii vechi şi noi (1988), Poezii noi şi mai noi (1993), Poezii alese (1996) Poezii alese (2002), La ceas târziu – poezii alese, volum apărut postum. Apariţia fiecărui volum de poezii a constituit un adevărat eveniment literar în viaţa culturală sârbă contemporană. Jovan Hristić a fost şi un apreciat critic literar şi teoretician. Volume: Poezia şi critica poeziei (1957), Poezia şi filosofia (1964), Formele literaturii moderne (1968 – volum apărut şi în româneşte în colecţia “Eseuri” de la Editura “Univers” din Bucureşti). Pasionat de teatru, a publicat Teatru, teatru (1976), Cehov, dramarturg (1981), Teatru, teatru II (1982), Studii despre dramă (1986), Referate despre teatru (1992), Referate despre teatru II (1996), Despre tragedie (1998), În căutarea teatrului (2002). Volume de eseuri: Eseuri (1994), Eseuri alese (2005 – postum). Este autorul a 5 piese de teatru: Mâinile curate (1960), Oreste (1961), Savonarola şi prietenii săi (1965), Cei şapte: azi (1968 şi Terasa (1972). Proză: Profesorul de matematică, alte proze şi eseuri (1988 şi 1997) şi Terasă la două mări (2002). A tradus din poezia lui T.S.Eliot, R.Char, H.Michaux etc.
Din nou în Ithaca
Prietene, în sfârşit trebuie să-ţi iei rămas bun
De la toate ţinuturile ce-au crescut sub lumina acestei lămpi,
De la ceea ce rămâne-n întuneric când o aprindem iară,
De la toate cele când lumina ei din nou se va stinge.
Acea zadarnică oboseală rămână pe veci oboseală,
Cât timp mai zac în fostul meu sânge în cumpănă stând
Dacă am învins sau înfrânt sunt de-a pururi.
O, dulce a înfrângerii trăire, tristeţe a întâmplătoarelor victorii,
Între aceste patru ziduri
Nimic nu se câştigă, doar palmele goale rămân.
Se sting luminile şi de pe masa mea
În ceaţa unor călătorii dispar ţinuturile nimănui –
Pentru prima dată nu mai contează
Dacă sub marea asta se-ascunde pământ sau
Numai soare, sau numai atingerea de sub podea,
Căci moartă-i ziua fără soare şi fără odihnă.
Atingere
Şi-n fiecare clipă sunt nevoit să-mi văd moartea
În ochi, precum în oglinzile care se storc una peste alta
Între care creşte un spaţiu transcendental
Şi realitatea se destramă în cojile umbrelor sale.
Marea simplitate de a fi doar circuitul sângelui va face
Ca sute de mii dintre aceia care se dizolvă în ei înşişi
Să confirme încă o dată prezenţa lor incurabilă
În înflorirea trandafirilor de la marginea lumii.
Pierduţi în acel lac, precum în ochiul orb
Întors spre adâncul său, în care se reflectă
Prezenţa noastră neîntreruptă, privim
Simţurile noastre depăşindu-se unul pe altul.
Acel ultim dar al trupului înainte de scufundare,
Îl privesc şi încerc să mă întrupez din nou,
Ochiul din ochi se îndepărtează încet, iar un
Vânt isteric se înfiripă acolo, la maluri.
Conversaţie
Pierdut în clarobscurul cald, cu simţurile relaxate
Ascult acea voce care-ncet se transformă-n trecutul ei,
În feţele pe care le-am văzut, şi care încă licăresc,
Lăsate nemotivat în voia cuvintelor lui.
Pentru că aceleaşi lucruri nu vor aparţine niciodată
Aceloraşi cuvinte, şi în zadar încerc să mai
Adaug vocii lui cele două dimensiuni rămase: timpul
Lui nu-i decât o parte goală pe care o umplu rapid.
Disperat, încerc ca toate cele să le
Aranjez într-un fel, acel timp imens şi gol
Pe care cuvintele se străduiesc acum să-l divizeze,
În timp ce noi stăm pierduţi şi-ncercăm să fim împreună.
Narcis
Acelaşi chip mă priveşte de partea cealaltă
Din spaţiul său cristalin şi neclintit
Lipsit de griji în care soarele
Se preface în geometrie.
Prins în acea mişcare acopăr imaginea
Cu mâna, dar ea rămâne depărtată
Sub lună, oprintă-n
Mişcarea ei rotundă.
Mai întâi trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine,
Apoi să-ndrăgim imaginea chipului care durează
Cât deschişi sunt ochii în care citesc
Doar spaimă de ambele părţi.
Traducere şi prezentare de Simeon LĂZĂREANU