Jorge Luis BORGES
Buenos Aires
Ce va fi fiind Buenos Aires?
Este Plazo de Mayo în care ne-am întors după
ce am luptat pe continent, oameni
obosiţi, fericiţi.
Este labirintul luminilor ce le zărim
din avion şi jos cel pe care-i terasa
trotuarul, ultimul etaj, lucruri liniştite.
Zidul gros a lui Recoleta înaintea căruia a murit
executat unul dintre antecesorii mei.
E o stradă lungă cu case joase ce se pierd
sugerând apusul.
Este Darsena Sud de la care pleacă Saturn
şi Cosmosul.
Este cărarea Quintana unde tatăl care
deşi-şi pierduse vederea a strigat că vede
stelele de altă dată.
Este poarta numerotată după care în
întuneric au trecut zece zile şi zece nopţi,
nemişcat, zile şi nopţi care sunt în memorie
o clipă.
E călăreţul de greu metal ce proiectează
din înalt şirul ciclic al umbrelor.
Este acelaşi călăreţ jos în ploaie
E un colţ al străzii Peru unde Julio
Cesar Dabove ne-a spus că păcatul cel mai mare
pe care-l poate comite un om este să conceapă un copil
şi să-l trimită în această viaţă groaznică.
Este Elvira de Alvear, scriind în tăcute caiete
un lung roman al cărui început e
făcut din cuvinte şi al cărui sfârşit
din vagi rânduri indescifrabile.
Este mâna lui Norah schiţând profilul
unei prietene care e asemeni unui înger.
Este o spadă ce a servit în lupte şi care
e mai puţin amară şi mai mult memorie.
Este o hârtie decolorată sau un dagherotip
stricat, lucruri care aparţin timpului.
Este ziua în care am rămas la o femeie
şi ziua în care ea a rămas.
Este acel arc din strada Bolivar de unde
se zăreşte Biblioteca.
Este clădirea bisericii, în care am
descoperit în 1957, limba asprilor
saxoni, limba curajului şi a tristeţii.
Este piaţa vecină în care a murit Paul Gronssac.
Este ultima oglindă care-mi arată chipul tatălui meu.
Este faţa lui Iisus ce trăieşte în pulberea
făcută de loviturile de ciocan în nava Pietăţii.
Este Lugones privind prin fereastra trenului
formele ce se pierd şi gândind că nu-l
va mai necăji datoria de a le traduce
în cuvinte, pentru că e şi ultima.
Este în neobişnuita noapte, singur, colţul străzii
Unsprezece unde murind Macedonio Fernandez
continua să-mi explice că moartea
e o înşelăciune.
Nu-mi place să continui; aceste lucruri sunt
mai mult individuale, sunt mai mult ceea ce
sunt pentru a fi şi Buenos Aires.
Buenos Aires este altă stradă, pe care nu am călcat
niciodată, este centrul secret al merelor,
etajele de sus, ceea ce faţadele ocolesc,
este duşmanul meu, dacă-l am, este persoana
căreia nu-i plac versurile mele (nici mie
nu-mi plac), este modesta librărie în care am intrat din întâmplare şi pe care am uitat-o,
este norocul ce ne fluieră-n ureche şi nu-l
recunoaştem şi care ne atinge, e ce s-a pierdut şi va reveni, este ce va fi, străinul, lateralul, cartierul care nu-i al tău nici al meu, pe care-l ignorăm şi iubim.
Fragment dintr-o evanghelie apocrifă
- Vai de cel sărac cu duhul, căci
sub pământ va fi ceea ce-i acum pe pământ.
- Vai de cel care plânge, pentru că acum există
mizerabilul obicei de a plânge.
5.Ferice de cei care ştiu că suferinţa nu
este coroana gloriei de pe urmă.
- Nu ajunge să fii ultimul pentru a ajunge
altădată cel dintâi.
- Ferice de cel ce nu stăruie să aibă dreptate
pentru că nimeni nu o are sau toţi o au.
- Ferice de cel ce iartă şi se iartă pe sine.
- Ferice de cei blânzi pentru că nu
se coboară la ceartă.
- Ferice de cei neînsetaţi de dreptate ştiutori
că soarta noastră, vitregă sau imprevizibilă,
este opera întâmplării imprevizibile.
- Ferice de cei miloşi pentru că fericirea
stă în a face milostenie şi nu în speranţa
unui răsplăţi.
- Ferice de cei cu inima curată, pentru că
îl văd pe Dumnezeu.
- Ferice de cei asupriţi pentru dreptate, pentru că-i
interesează mai mult dreptatea decât destinul lor uman.
- Nimeni nu e sarea pământului, nimeni, în nici
un moment al vieţii sale nu este.
- Când se va aprinde o lumină nici un om nu o
va vedea; doar Dumnezeu.
- Nu există poruncă, călcată de cei care
spun eu sau au spus prorocii.
- Cel care omoară pentru dreptate sau pentru
cauza pe care o crede dreaptă, nu are vină.
- Faptele oamenilor nu merită nici focul nici
cerurile.
- Nu urî pe duşmanul tău pentru că dacă o vei
face, vei fi într-un fel sclavul lui. Ura ta
nu va fi niciodată mai de preţ ca pacea ta.
- Dacă te supără mâna ta dreaptă, iart-o;
eşti corpul şi sufletul tău şi e imposibil
să fixezi graniţa care le desparte.
- Nu exagera cultul adevărului; nu este
om care într-o zi, să nu fi minţit de
mai multe ori, cu un motiv.
- Nu jura, pentru că orice jurământ este emfază.
- Rezistă la rău, dar fără ură şi supărare.
Celui ce te pălmuieşte pe obrazul drept
îi poţi întoarce stângul, dar niciodată
să nu o faci din frică.
- Eu nu vorbesc de răzbunare nici de iertare;
uitarea este unica răzbunare şi unica iertare.
- A face bine duşmanului tău poate fi un act
de justiţie şi nu e greu; a-l iubi ţine
de îngeri şi nu de oameni.
- A face bine duşmanului tău este cea mai
minunată formă de complacere în vanitate.
- Nu aduna aur pe pământ, pentru că aurul
este tatăl lenei, şi aceasta a tristeţii şi scârbei.
31.Crede că ceilalţi sunt drepţi sau vor fi,
şi dacă nu va fi aşa nu e greşala ta.
- Dumnezeu este mai bun cu oamenii şi îi
măsoară cu altă măsură.
- Dă cele sfinte câinilor, perlele porcilor;
important e doar să dai.
- Caută pentru plăcerea de a căuta nu pentru
cea de a găsi.
- Uşa e cea care alege, nu omul.
- Nu judeca pomul după fructe, nici omul după
fapte; pot fi mai bune sau mai rele.
- Nimic nu se clădeşte pe piatră; totul pe nisip,
dar noi trebuie să zidim ca şi cum piatra
a fost nisip.
- Ferice de săracul fără amărăciune şi de
bogatul fără mândrie.
- Ferice de curajoşii care acceptă cu acelaşi suflet
înfrângerea sau palmele.
- Ferice de cel care păstrează în memorie
cuvintele lui Vergiliu sau Cristos, pentru că ele
dau lumină zilelor sale.
- Ferice de iubiţi şi de iubire şi de cei
ce se pot lipsi de amor.
Fericiţi cei fericiţi.
Traduceri de Victor ŞTIR
Antonio MACHADO
(26 iulie 1875 – 22 februarie 1939)
X
Spre piaţa goală
conduce un labirint de poteci.
De o parte, vechiul zid umbrit
al unei biserici ruinate;
de cealaltă parte, văruit, zidul împrejmuitor
al unei livezi de chiparoşi şi palmieri
şi, vis-à-vis de mine, casa,
şi în casă, gratiile,
în faţa sticlei geamului uşor aburea
figurina sa placidă şi zîmbitoare.
Mă voi îndepărta. Nu vreau
să te chem la fereastră…Primăvara
vine – îmbrăcămintea ei albă
pluteşte în aerul pieţei moarte –
vine să incendieze trandafirii
roşii din tufişurile tale… Aş vrea s-o văd…
XXI
Bătu ceasul doisprezece…şi erau douăsprezece
bătăi de sapă în pămînt…
…Ora mea! – strigai – …Liniştea
îmi răspunse: – Nu-ţi fie teamă;
nu vei vedea căzînd ultima picătură
care tremură în clepsidră.
Multe ore vei mai dormi încă
pe vechiul mal
şi vei găsi într-o dimineaţă pură
barca ta legată la ţărmul celălalt.
XXII
Peste pămîntul amar
are visul drumuri
labirintice, poteci sinuoase,
parcuri înflorite şi în umbră şi în linişte;
cripte adînci, scări peste stele;
catapeteasmă de speranţe şi amintiri.
Figurine care trec şi zîmbesc
– melancolice jucării ale bătrîneţei –
imagini amicale
la cotitura înflorită a potecii
şi himere roz
care fac drumul…îndepărtat.
XXXII
Jarul unui crepuscul violet
fumega în spatele unui chiparos negru…
În pavilionul umbrit era fîntîna
cu al său înaripat şi gol Amor de piatră
care visa mut. În ceaşca de marmoră
se odihnea apa moartă.
XXXVI
Este o prezenţă juvenilă care într-o bună zi
va ajunge la casa noastră.
Noi îi zicem: de ce te întorci
la locuinţa veche ?
Ea deschide fereastra şi tot cîmpul
inundă cu lumină şi aromă.
În drumul alb
trunchiurile arborilor se înnegresc ;
frunzele coroanelor lor
sunt fumul verde care visează departe.
Pare o lagună
rîul larg în ceaţa albă a
dimineţii. Pe munţii violet-închis
se plimbă o altă himeră.
(din Soledades, 1899-1907)
Traducere din spaniolă Mircea M. POP