Pledoarie pentru Wordsworth

O parte din poemele lui Wordsworth sunt scrise bineînţeles rimat. Cealaltă parte e scrisă în vers alb. Din preţuire pentru pana lui Wordsworth le voi traduce pe toate în vers alb, urmând exemplul înaintaşilor care au tradus versurile antice atârnând clopoţei de capetele lor. Un poem adevărat e intraductibil, precum Masa tăcerii. Noi oamenii de rând ne putem mulţumi să-i facem un portret şi acela fotografic şi ca în viaţă ar trebui să ne mulţumim cu atât; în nici un caz nu îl putem scrie pe Wordsworth în română ori în orice altă limbă ori a traduce sufletul lui Brâncuşi în cutia italiană a sufletelor noastre. Din dorinţa de a fi cât mai credincios poeziei wordsworthiene şi a o traduce cât mai fidel m-am văzut pus în situaţia de a o trăda, renunţând brâncuşian la aparenţe, fie ele şi poetice, pentru a păstra sufletul care dă viaţă. Înaintea acestei posibile versiuni româneşti a poemelor lui William Wordsworth, tălmaciul poate spune că noi în România avem nevoie de poezia lui Wordsworth. W. W. a fost un poet romantic la fel ca poetul nostru romantic, iar pentru a nu fi tributari propriului Weltanschauung, fascinaţi într-un mod narcisist propriei frumuseţi ar fi indicat să experimentăm şi alte avatare ale geniului romantic şi a privi şi alte vitralii din catedrală. Şi în mod deosebit curentul romantic, fiindcă piatra din capul unghiului a sufletului românesc s-a dovedit a fi şi cel mai probabil va rămâne cât va rămâne şi românitatea, o cheie de boltă neogotică romantică pe care cel mai mare arhanghel e brodat în marmură. Este nevoie de aceste poeme în învăţământul românesc, în bibliotecile marilor oraşe şi din sătucuri, în mănăstiri, în penitenciare, azile şi oriunde este un pic de suflet şi în întreaga noastră cultură, dacă vrem să o avem. Iar aceasta include postulatul că după cum istoria literaturii române are nevoie de William Wordsworth printre alţi „nemţi” caragialeşti, tot astfel Marea Britanie are nevoie printre alţi necunoscuţi romantici şi de Mihai Eminescu, dar asta va fi munca altor traducători. [Felix Rian]

 

 

Lucy Gray

 

Ades am auzit de Lucy Gray

Şi când încrucişai pământul

‘Ntâmplă de-am văzut-o-n crăpat de zi

Copilul solitar.

 

Nici coleg nici tovarăşă Lucy n-avea;

Vieţuia pe-o bahnă uriaşă,

Cel mai dulce lucru ce crescu vreodat’

Lângă o uşă de om!

 

Totuşi poţi iscodi faunul la joacă,

Iepurele pe smarald;

Dar dulcea faţă a Luciei Gray

N-om mai vedea vreodată.

 

‘La noapte va fi furtună,

La târg trebuie să mergi,

Şi ia o lampă, copilă,să lumini

Mamei prin zăpadă.’

 

‘Aceasta, Tată, fac cu bucurie;

E abia amiază –

Orologiul abia a bătut două,

Şi uite sus e Luna.’

 

La asta Tatăl luă vătraiul

Ş-izbi-ntr-un braţ de lemne;

Se apucă iar la lucru, iar Luă

Lampa în mână.

 

Mai voioasă neagra ciută nu-i,

Cu izbituri a joacă

Picioarele-i împrăştie praful de zăpadă

Ce se înalţă fum.

 

Potopul veni mult prea devreme

Merse în sus şi-n jos

Şi pe multe culmi Lucy urcă

Dar nu ajunse-n târg.

 

Pierduţi Părinţii  în toată noaptea

Au chemat departe-n tot locul;

Dar nu a fost nici glas nici văz

Să le fie călăuză.

 

‘N crăpat de zi pe un deal stătură

Sus, sus, peste bahnă;

Ş-atunci văzură Podul de Lemn

La doi paşi de uşă.

 

 

Şi-acum spre casă merg plângând

‘În cer ne vom-ntâlni!’

Când în zăpadă Mama văzu

Urma piciorului lui Lucy.

 

Apoi în jos de muchea abruptă

Urmară micile urme;

Şi prin ruptul păducel

Şi lungul zid de pietre;

 

Apoi un câmp deschis trecură,

Urmele erau aceleaşi;

Le-au izvodit, nicicând pierdut,

Până au dat de Pod.

 

Le-au urmat de pe ţărmu-nzăpădit

Urmele, una câte una,

Până în mijlocul gheţuşului,

Iar mai departe niciuna.

 

Totuşi unii spun şi azi

Ea-i un Copil trăind,

O poţi vedea cumintea Lucy Gray

Pe Sălbăticia singuratică.

 

Peste noroi sau iarbă ea merge încet

Şi niciodată nu priveşte în urmă;

Şi cântă un cântec solitar

Ce flutură în vânt.

 

 

 

RÂNDURI SCRISE LA CÂTEVA MILE DUPĂ BISERICA TINTERN

La revizitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798

Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea

A cinci lungi ierni! Şi iar aud

Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte

Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată

Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe,

Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce

Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc

Peisajul cu liniştea cerului.

Ziua e sosită când din nou stau

Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd

Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,

Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,

Printre păduri şi desişuri se pierd,

Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură

Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd

Aceste vii, abia garduri vii, linioare

De neliniştit lemn devenit sălbatic; aceste ferme păstoreşti

Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum

Ridicat, în tăcere, de printre copaci,

Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea,

Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,

Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc

Sihastrul stă singur.

 

Deşi de mult pierdute,

Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură

Cum e un peisaj ochiului unui orb:

Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului

Din târguri şi oraşe, mi-au zălogit,

În ceasuri de osteneală, dulci simţiri,

Apăsând în sânge şi simţite-n inimă-mi

Şi trecând chiar în mai limpedu-mi suflet

Cu liniştită refacere: – sentimente de asemenea

De plăcere neamintită; astfel, poate,

Cum nu au avut o influenţă comună

În acea mai bună parte în viaţa omului bun;

Micile lui, nenumite, fapte neamintite

De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred,

Lor le-am datorat poate alt dar,

De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvântată,

În care greaua şi trudnica greutate

A acestei neinteligibile lumi

E uşurată: – acea senină şi binecuvântată stare,

În care sentimentele blând ne-ndrumă

Până suflarea acestui înveliş corporal,

Şi chiar mişcarea sângelui nostru uman

Aproape s-a oprit, adormiţi suntem

În trup şi devenim un suflet viu:

În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea

Armoniei, şi-adânca putere a bucuriei,

Vedem în viaţa lucrurilor.

 

Dacă aceasta

Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades,

În întuneric şi printre multe arte forme

Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, când cei fără astâmpăr aleargă

Fără folos şi febra lumii,

Au atârnat asupra bătăilor inimii mele,

Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine

O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri,

Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine!

 

Şi-acum, cu străluciri de gând pe jumătate stins,

Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse,

Şi ceva dintr-o tristă perplexitate,

Imaginea minţii iarăşi învie:

În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea

Plăcerii prezente, ci cu plăcute gânduri

Că în ăst moment este viaţă şi hrană

Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper

Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, când întâi

Venit-am între-aceste dealuri; pe când asemeni ouălor de peşte

Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile

Râurilor adânci şi volburelor singuratice,

Oriunde natura purta, aproape ca un om

Zburând dinspre ceea ce urăşte, decât unul

Căutând lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci

(Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti

Şi toate animalicele lor mişcări trecând,)

Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta

Ce-am fost atunci. Cascada ce sună

Mă bântuia ca o pasiune: stânca înaltă,

Muntele, şi bungetul adânc şi împâclit,

Culorile şi formele lor, îmi erau atunci

O foame: un sentiment şi o iubire,

Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat,

Adus de gând, ori vreun interes

Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut,

Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sunt,

Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta

Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri

Au urmat, pentru a căror pierdere, cred,

Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat

Să privesc natura, nu ca în ceasul

Tinereţii fără de gânduri, ci auzind adeseori

Blânda, trista muzică a umanităţii,

Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă

Să înfrâneze şi să subjuge. Şi am simţit

O prezenţă ce mă tulbură cu extazul

Gândurilor înalte; un sublim simţ

A ceva mult mai adânc amestecat,

Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind,

Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu,

Şi cerul albastru, şi în mintea omului,

O mişcare şi un duh, ce poartă

Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gândiri,

Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sunt liniştit

Un iubitor al fâneţelor şi pădurilor,

Şi al munţilor; şi din tot ce vedem

Din acest pământ verde; din toată puternica lume

A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape,

Şi ce precep; foarte încântat să recunosc

În natură şi în limbajul simţirii,

Ancora gândurilor mele cele mai pure, doica,

Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet

Al întregii mele fiinţe morale.

 

Nici, poate,

Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult

Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă:

Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea

Acestui râu mândru; tu, Prietena mea cea mai dragă,

Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting

Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc

Plăcerile mele anterioare în luminile săgetânde

Ale ochilor tăi neîmblânziţi. O! încă puţină vreme

Pot să privesc în tine ce am fost odată,

Draga mea, dragă Soră! Şi această rugăciune

Ştiind că natura niciodată n-a trădat

Inima ce o iubea; este privilegiul ei

Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte

Din bucurie în bucurie: fiindcă poate astfel înştiinţa

Mintea ce este în noi, astfel ului

Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni

Cu gânduri înalte, încât nici limbi rele,

Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor,

Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate

Urâtele întâlniri ale vieţii zilnice,

Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura

Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim

E plin de binecuvântare. Astfel lasă luna

Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară;

Şi lasă vânturile din muntele umed limpede

Să sufle împotriva ta, şi în anii de după,

Când aceste extazuri neîmblânzite se vor împlini

Într-o încântare serioasă, pe când mintea ta

Va fi o casă pentru toate formele plăcute,

Amintirea ta o locuinţă

Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci,

Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea,

Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gânduri vindecătoare

De bucurie blândă îţi vei aminti de mine,

Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate,

De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud

Al tău glas, nici să văd din neîmblânziţii tăi ochi aceste străluciri

De existenţă trecută, vei uita tu atunci

Că pe marginea acestui încântător şuvoi

Împreună stăturăm; şi că eu, de-atât

Un adorator al Naturii, aici am venit

Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun

Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adânc

De iubire mai sfântă. Nici nu vei atunci uita,

Că după multe colindări, mulţi ani

De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii,

Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură

Mai dragi, atât pentru ele cât şi pentru tine.

 

 

Suntem şapte

 

Un simplu copil, dragă frate Jim,

Ce uşor respiră,

Şi-şi simte viaţa-n orice braţ,

Ce să ştie de moarte?

 

Am întâlnit o copilă colibaşă

Avea opt ani, spunea;

Avea păr gros cu multe bucle

Ce-o-nconjurau pe chip.

 

Avea un aer rustic, de la pădure,

Înveşmântată ca un geniu;

Ochii frumoşi, şi mai frumoşi,

– Frumuseţea ei mă bucură.

‘Surori fraţi, micuţă fată,

Cât de mulţi voi sunteţi?’

‘Cât de mulţi? Şapte de toţi’ spuse,’

Cu mirare privind la mine.

 

‘Şi unde sunt ei, te rog îmi spui?’

Spuse: ‘Suntem şapte,

Şi două locuiesc la Conway,

Şi doi-s plecaţi pe mare.’

 

Doi dintre noi stau în curtea bisericii,

Sora şi fratele meu,

Şi în coliba din curtea bisericii, eu

Stau aproape de ei cu mama.’

 

‘Spui că două locuiesc la Conway,

Şi doi-s plecaţi pe mare,

Dar sunteţi şapte; te rog spune-mi

Dulce Fată, cum a fi se poate?’

 

Apoi micuţa Fată replică,

‘Şapte băieţi şi fete suntem noi;

Doi dintre noi stau ]n curtea bisericii,

Sub copacul din curtea bisericii.’

 

‘Mergi pe-arătură, mica mea fată,

Braţele-ţi sunt vii;

Dacă doi sunt în curtea bisericii,

Atunci sunteţi numai cinci.’

 

‘Mormintele sunt verzi, pot fi văzute’

Mica fată răspunse,

‘Doişpe paşi mai mult de la uşa mamei,

Şi sunt unul lângă altul.’

 

‘Acolo ades-mi brodai colţunii,

Batista mi-o ţesui;

Şi colo pe pământ am stat –

Am stat şi le-am cântat.’

 

Ş-ades dup-asfinţit, domnule,

Când este viu şi frumos,

Îmi iau micuţa mea budincă,

Şi-mi mănânc cina acolo.

 

Prima ce muri fu mica Jane;

În pat zăcu gemând,

Pân’ce raiul de dureri o vindecă

Şi-apoi plecă departe.

 

Aşa că în curtea bisericii fu pusă,

Şi toată uscata vară

‘Mpreună la mormânt ne-am jucat

Fratele meu John şi cu mine

 

Şi când pământul era alb de zăpadă,

Şi puteam să alerg şi să alunec,

Fratele meu John trebui să plece,

Şi zace lângă ea.’

 

‘Câţi sunteţi atunci, spusei,

Dacă ei doi sunt în cer?’

Mica Fată replică,

‘O, dascăle, suntem şapte.’

 

‘Dar ei sunt morţi, cei doi sunt morţi!

Duhul le e în cer!’

Vorbeam degeaba; că mereu

Mica Fată îşi făcea voia,

Şi spunea, ‘Nu, suntem şapte!’

 

Versiunea în limba română: Felix RIAN