Bronislava VOLKOVA
(SUA)
Bronislava Volková (născută în 1946, în Děčín, atunci în Cehoslovacia, este actualmente profesor de literatură cehă, literatură comparată şi studii evreieşti la Indiana University din Bloomington, SUA.
Poet, translator, „collagist“, profesor emerit de limbi slave şi fost director al „Czech Program”, la Universitatea din Indiana, a plecat în exil din Cehoslovacia în 1974 şi locuieşte la Bloomington din 1982.
A publicat zece cărţi de poezie cehă metafizică şi existenţială şi câteva în engleză, două cărţi despre lingvistică şi semiotică literară, o antologie de poezie cehă tradusă şi în limba engleză, Up The Devil’s Back: A Bilingual Anthology of 20th Century Czech Poetry (cu Clarice Cloutier). Recent, antologia operei ei poetice a fost publicată în republica Cehă. A scris multe alte articole, studii pe diverse alte teme, din anul 2000 este „collagist” şi director de spectacole multimedia de poezie. În 2009 a primit un „premiu pentru contribuţia semnificativă în cultură şi învăţământ”, din partea Societăţii Cehoslovace de Arte şi Ştiinţe, iar în 2012 un premiu pentru întreaga ei operă poetică şi pentru îndelungata ei activitate pentru schimburile culturale între slavi, din partea Sindicatului Profesorilor Bulgari, la Varna.
Recent, am publicat în „Poezia” (primăvară, 2014) un interviu cu Bronislava Volkova.
FOC
Încheieturile învineţite ale casei
şi încuietorile zdrobite
şi patul de fier în flăcări.
Uneltele ceasornicarului
sunt împrăştiate prin praf
şi aşchiile de Chippendale
rătăcesc prin lume.
Porţelan
cioburi şi bucăţele de sticlă
taie palma.
Ursuleţul mare şi galben
Se bălăbăne periculos.
Cearşafurile ard pe cer ca nişte luni însângerate.
Perdelele hohotesc de plâns, nu pot fi potolite.
Şi păpuşa Rosie, părăsită,
a înghiţit cenuşă.
CÎND CADE ZĂPADA E LINIŞTE
şi aud sufletul ticăind
şi toate hotărîrile au fost luate
la timpul potrivit si odată pentru totdeauna.
Zăpada cade şi mâine pământul va fi
Alb ca hârtia
Liber ca nisipul…
SUNT FOCUL DE ARTIFICII AMUŢIT
Sunt coarda tăiată de uşă
Sunt finalitatea îngropării
Sunt biserica picioarelor străinului
Sunt teama pomilor răniţi de vânt
Sunt setea înecaţilor
Sunt fecioara cu prunc a învierii
Sunt baia fierbinte de sânge
Sunt stejarul crăpat în căldură
Sunt clopotul dezonorat de mâna surdo-mută.
POD
Sunt sunetul străvechi în adâncurile anilor tăi
Sunt teama de dorinţă
dorinţa de a îndrăzni dorinţa de a râde
de a fi verde în uşurătatea unui cuvânt – aer – dans!
Sunt bolnavă de dragostea care nu va permite
iarăşi şi iarăşi să visez – să fiu – să ard – să doresc
Sunt bolnavă de dragostea pentru cei în suferinţă şi cei serioşi
Am în mine o durere care nu-i a mea
ci a lor.
O port peste tot pentru ei.
Transmit acest strigăt angoasat al celor vătămaţi
către partea cealaltă a rîului.
Către malul fără greutate
fără dezamăgire, fără răni care sângerează.
în lumea mea nu sunt copii necuviincioşi
care se joacă cu focul şi sabia necugetat şi sălbatic
ci oameni ajunşi la recunoştinţă
care în bucurie văd pe ceilalţi din jurul lor
şi în alţii se văd pe ei înşişi
oameni care curg ca apa unui rîu în mare
şi-şi privesc lumea cu tandreţe.
Oameni hotărîţi să îndrăznească.
PERFECTUM MOBILE?
Oh, capul meu este gol şi nici măcar nu vrea să fie în vreun alt fel!
“Cap gol” este o expresie peiorativă, dar eu o văd diferit.
Întrucât a fost continuu umplut, acum trebuie să fie golit.
Curăţă-l. Mătură-l. Nimic nu este mai frumos decît nimic.
Nimic mai mult. Doar nimic acum. Nimic, care nu se uzează.
Nimic, care nu se pierde. Nimic, care nu se fură.
Nimic, care nu se cere.
Ce frumos este să nu ai nimic!
A nu avea nimic este acelaşi lucru cu a nu avea orice.
Este imposibil să greşeşti cu el sau să fii lipsit de el.
Este imposibil să-l dobândeşti, să-l câştigi sau să ajungi la el.
Nu este mai mic sau mai mare, nu este mai rău sau mai bun.
Este chiar perfect, complet si magnific acel nimic.
Versiunea română: Christina ZARIFOPOL-ILLIAS
Prezentare: Marius CHELARU