Franco MANZONI

Franco Manzoni s-a născut în 1957 la Milano, este licenţiat în Litere Clasice, este traducător din greacă şi latină, poet, critic literar, dramaturg, textier, ziarist şi profesor de gramatică şi literatură dialectală milaneză. A îngrijit numeroase antologii de poezie italiană contemporană. Este autorul a 13 volume de poezie. Poemele traduse în limba română sunt inedite.

 

În febra lui Eros           

În gură

în această zi de gol

gustul cărnii tale

în gură pe limbă

coboară mîna tăcută

o briză sfîntă palpitînd

între buze coapse rănită

goală de foc te mîngîie

 

Îndrăzneţi sînii

în contre jour

urcă îndrăzneţi sînii

pînă îmi străpung toracele

acum visează se zbate rîzînd

fată tînără mai puternică decît vîntul

ridică-te încet arată-te castă

omagiu extrem recompensă

nu spune ajunge odihneşte-te

te simt cu plăcere

toată prezenţă preţioasă

 

Cu pîntecele arzînd

Pleznesc  din pleoape

să-ţi îmbrăţişez sîngele

prin locurile amorului

cu pîntecele arzînd

ieşind la vîntul cald şi lipicios

din profil pe vîrfuri ai fi

beată puţin albă

de dulce durere

cînd redesenezi  faţa

unei pînze goale

care se pregăteşte de noapte

 

Curbă de mandolină

păpuşă insomniacă

cum va trebui să te ating

sigur de seducţie

curba de mandolină

linii moi carcase

în timp ce te deschizi blîndă

ora culesului

şuierînd un geamăt

imagine a plăcerii

întorcîndu-te cu spatele

în plăcere

 

Fericiţi de eros

dormind în licheni

ne simţim oasele

abia atingînd pielea sexului

lingînd sudoarea

în vîrf de sfîrşit

e atît de moale iubire

cu greu respir urcînd

hotar efemer

nu speram să fie atît de viu

atît de vie încleştarea amanţilor

fericiţi de eros pierduţi rostogolindu-se

picioarele tale între ale mele

în umbră de adio

în febra zeului

 

Bîrlogul

unde te cuibăreşti toată neagră

de filigran roz

ploaia albă toarce

limfă de miere şi moară

pe fîn în desiş

o urmă de făină

sfîrc preţios de gheaţă

corpul tău bîrlogul

se predă farului meu tăcut

se dăruieşte şi pleacă pe cîmpia întinsă

 

 

Rita PACILIO

Rita Pacilio este poetă, scriitoare şi interpretă de jazz. În 2013, volumul Gli imperfetti sono gente bizzarra (Imperfecţii sunt oameni bizari), Ed. La Vita Felice, 2013, din care au fost selectate poeziile traduse în limba română, a fost premiat la ediţia a XXVII-a a Premiului Laurentum.  Cel mai recent volum de versuri semnat de Rita Pacilio, de asemenea multipremiat în peninsulă, se numeşte Quel grido raggrumato şi închide, potrivit autoarei, o trilogie poetică – incepută în 2012 cu volumul de proză poetică Non camminare scalzo – centrată pe denunţarea suferinţelor celor marginalizaţi şi agresaţi.

 

1.

Se încreţeşte lacul Nemi

Într-o tăcere dureroasă

dacă l-ar vedea că muşcă norii

răsuflarea ar ajunge la culme

 

Urcă vizitatori

pe un drum abandonat înfloresc

printre plante

fete de culoare goale pe jumătate

 

cîştigă ilicit spaime

şi pulpe îngheţate. Şi privesc fix

lumina neliniştită a serii

de parcă ar atinge-o.

 

Cer iertare lumii/ aşa cum îţi cer ţie/ pentru pelerinajul meu obosit/ pentru ţipătul mut/ pentru competiţia care mă oboseşte/ Destinul este un cerc fără sfîrşit.

 

2.

Primul act amuţeşte sufletul

margine fără  somn secerată de neant

lasă refrenuri printre firele de măslin

o dată pe oră scîrţîie  morişca.

 

Urcă cu grijă albastrul esenţial

te aşteaptă în faţa porţii

se împrăştie ca un lac gol

din care ies ochi de ploi frînte.

 

Nu poţi rămîne la cină

la şapte somnul îi alege

devin un sforăit lucios

cîteva zburătoare se învîrt  în cerc.

 

Pe podea cad mirosuri bizare

în coşul de gunoi nu e hîrtie ci limbi

reguli dispărute, măşti şi cordoane

oxigenul de noapte nu e aer.

 

Ele sunt acel amestec  de lucruri

care a deprimat viaţa celor drepţi

vulturul decolorat  pe gît

asperităţi neprevăzute.

 

Ele sunt acolo, în locul cel mai îndepărtat al singurătăţii.

 

Scuipă-ţi dramele

cu  accese de tuse

în joacă, din dragoste

reziduuri subţiri în mîinile la vedere

 

e ascunsă  nemulţumirea pe umeri.

 

Imperfecţii sunt oameni bizari

lăsaţi în arenă, nu ştiu cum să spun,

ca o tăcere, un rînjet,.

Am crezut că Dumnezeu iubeşte ezitarea

şi treptele prăpăstiilor.

 

Eu sunt aici unde nu există întoarcere.

 

4.

I-am văzut înaintînd cu capul plecat

cum ieşeau  în faţă în zboruri joase de păsări

în mînă sîngele  brun, unghiile

şi

între genunchi apa clandestină.

I-am văzut fără Dumnezeu, fără cuvinte

cu lacrimi uscate de furie sinistră

sughiţau  aminul de sîni dezgoliţi

fiului mort.

I-am văzut absorbiţi, rătăciţi, singuri.

Duceau în ochi rugurile lumii

cu decenţă şi cu pumnalul în inimă.

Dacă bărbatul meu are mîini albastre

merge pe fundaluri

promite grenadelor pacea

încreţeşte alga în jurul năvoadelor.

 

Erau vipere pe pulpele mari

mîini nesătule înspre ea voiau

doar un singur delir

lupte armate şi focuri slabe.

 

Ieşea din ascensor şi la tine

îşi zburlea goală ridurile

şapte seri oprite pe pubisul negru

rezolvarea unui rebus subînţeles.

 

Era spre sfîrşitul drumului

ca înconjurată de curve

anunţul anului care se încheia

în privirea ta piatră runică.

 

În timp ce dormea citeam

se ruga cu tine Emily Dickinson

orele sunt glezne înflorite

mantaua un văl metalic.

 

Şi se întîmplă să descopăr destinaţia.

 

Prezentări şi traduceri din limba italiană de Eliza MACADAM