TABLOURI HIBERNALE
De la poeţii baroci francezi (Saint-Amant, Martial de Brives), până la cei moderni (Valéry Larbaud, Maurice Carême), trecând prin lecţia de mare rafinament artistic a poeţilor romantici ori simbolişti (Alfred de Vigny, Théophile Gautier, Charles Baudelaire), grupajul de mai jos surprinde parcimonios câteva secvenţe lirice inspirate de mirajul iernii ca anotimp al purităţii firii, al inocenţei infantile dar şi al recluziunii salvatoare în teritoriile artei, meditaţiei şi visului.
Antoine Girard de SAINT-AMANT
(1594 – 1661)
L’ HIVER DES ALPES / IARNĂ-N ALPI
Aromele de foc ce scânteie-n zăpadă,
Sclipirile de aur, de-azur şi de cristal
Cu care iarna-n soare, sub lustru oriental,
Îşi garniseşte părul dat vânturilor pradă,
Când munţii se îmbracă într-un bumbac ceresc,
Pavajul e făcut din argintiu metal –
Şi-acest aer curat bun suflului vital
Sunt dragi ochilor mei ce-n tihnă strălucesc.
Îmi place-acest sezon, ador a lui răcoare,
Cu roba-i inocentă şi plină de candoare
Ce-acoperă în parte şi crime şi ţărână.
De-aceea Olimpianul* îi stă mereu aproape,
Mânia lui îl cruţă, căci din zeiasca-i mână
Nu lasă ca vreun fulger rătăcitor să-i scape.
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ
* Jupiter
Martial de BRIVES
(? –1653)
Paraphrase sur la Cantique des trois enfants /
Răstălmăcirea Cântării celor trei copii
Picuri de rouă pură, grâne de cristal,
Cu care-n praznicul cu hram,
Corolele de cimbrişor şi măghiran
Se-mpodobesc în ceasul matinal,
Perle lichide, perle din Orient,
Petale picurate din cerul transparent,
Ce în cădere smălţuiţi ogoare,
Măriţi-L pe Cristos, ce cu candoare,
Ne readuce-n inimi ofilite
Lustrul pierdut, culoarea dinainte.
* * *
Fină mătase-n cer purificată,
Zăpadă care-n aer se descarcă
Precum o lână argintată
Încoronând câmpia toată.
Perdea de cer ce camuflezi
Şi locuri ce voiau să fie verzi,
Tremurător veşmânt de alabastru
Al plaiurilor noastre: – Pe Măiastrul
Judecător al grandorii umane
Preamăriţi-L în duh de candoare!
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ
Alfred de VIGNY
(1797 – 1863)
LA NEIGE / ZĂPADA (fragm.)
Ce-mbietor, ce agreabil, ce plăcut,
Când crengile-n păduri s-au dezbrăcat,
E să asculţi poveşti dintr-un trecut…
Când neaua e pufoasă pe solul îngheţat!
Când doar un plop se-avântă sub cerul cel opac
Iar sub mantaua albă atâtea se ascund…
Un corb nestingherit se leagănă-n copac
Precum o giruetă în vârful unui turn.
LE COR / CORNUL (fragm.)
Ador cum sună cornul dinspre pădure, seara,
În el se-aude plânsul când e-ncolţită fiara,
Dar şi ecoul palid al celui ce-o vânează –
Ecou purtat de vântul de Nord din frunză-n frunză.
De câte ori în noapte, rămas în aşteptare,
Surâs-am, ba chiar plâns-am la tragica-i chemare,
Crezând c-aud vacarmul şi zarva sibiline
Premergătoare morţii figurii paladine…
– O, Pirinei albaştri ai ţării adorate,
Glaciare circuri, roci, stânci frazonarde,
Cascade sclipitoare, împinse de zăpezi,
Torenţi, izvoare limpezi şi voi, râuri repezi.
– Munţi îngheţaţi şi-n floare, jilţuri de iarnă – vară,
Cu fruntea-n gheţuri albe, dar cu picioru-n iarbă,
Acolo-aş vrea să dăinui, s-ascult cum sună, mândru,
Un corn îndepărtat, tânguitor şi tandru…
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ
Maurice CARÊME
(1899 – 1978)
Il A NEIGÉ … / A NINS …
A nins în zorii rozalii
Atât de-ncetişor, de liniştit,
Încât pisoiul negru pare să viseze
Şi-abia de îndrăzneşte, cu lăbuţa,
Să probeze.
A nins în zorii rozalii
Atât de-ncetişor, de delicat,
Că lucrurile toate parcă
S-au schimbat.
Pisoiul negru, cu tăgadă,
Nu se mai hazardează în livadă.
Se simte-nstrăinat deodat’
În faţa albului imaculat,
Pe care se aşează, ca să-l certe,
Mai multe vrăbii insolente.
LE GIVRE / PROMOROACA
– Doamne! Sunt chiar fascinante
Animalele de-o noapte:
Le-a făcut ca să se nască
Promoroaca – pe fereastră!
Pasc ferigi cu frunza lată
Din pădurea înstelată,
Iar lumina chiar transpare
Printre corpurile pale.
Iată chiar o capră mică
Ce mă-ntâmpină voioasă,
Când mă vede, se ridică
Dintre frunze, prietenoasă.
Mă priveşte ca pe-un frate,
Cu ochi mari şi-atât de blânzi,
C-a mea inimă se zbate
Şi genunchii-s tremurânzi.
– O, Decembrie, lasă-mi mie
Căprioara minunată!!
(Fără foc o să rămâie
A mea cameră curată…)
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ
Charles BAUDELAIRE
(1821 – 1867)
PAYSAGE / PEISAJ (vol. Les Fleurs du Mal, Tableaux parisiens)
Aş vrea, când scriu egloge decente şi elogii
Să stau pe lângă cer, ca astrologii.
Cu clopote vecin, să tot ascult visând
A lor solemne imnuri purtate de vânt.
Şi din a mea mansardă, cu mâinile-n bărbie,
Să văd tot atelierul cântând cu osârdie.
Clopotniţe şi turnuri, catarge de cetate
Sub cerurile grele visând eternitate.
Să văd cum printre pâcle abia stă să se-aprindă
Luceafărul de seară şi lampa-n orice tindă…
Şi fluvii de cărbune cum urcă spre tărie
Pe când se varsă palid a lunii feerie.
Aş vrea să văd sezoane rotindu-se pe rând
Dar, când veni-va iarna, cu straiul ei plăpând,
Voi trage peste toate obloane şi lăcate
Ca să-mi clădesc în noapte feerice palate.
Atunci visa-voi vise sub orizontu-albastru
Grădini şi arteziene fântâni de alabastru,
Săruturi, triluri, ode din neamul păsăresc
Ce-ar întrupa Idila –naiv, copilăresc.
Nici Zarva de afară ce-mi bate în fereastră
Nu va putea vreo clipă din scris să mă oprească
Şi, afundat cu totul în transa superioară,
Voi evoca, prin voia mea, o Primăvară,
Voi face ca în soare eu sufletu-mi să-l scald
Şi, din toride gânduri – un anotimp mai cald.
LA SERVANTE AU GRAND COEUR dont vous étiez jalouse… /
UNUI SUFLET MARE…
(vol. Les Fleurs du Mal, Tableaux parisiens)
Servantei sufletiste pe care-o gelozeai
Şi care-şi doarme somnul de veci sub sărac plai,
Ar fi trebuit să-i ducem şi ei câteva flori,
Căci morţii, vai, săracii, au şi ei mari fiori.
Când vântul de Octombrie suflând printre năluci
Presară melancolic crengi rupte peste cruci,
Atunci cei vii, lor, li se par ingraţi
Cum dorm pe la căldură … în timp ce ei, uitaţi,
Devoraţi de visare, de negre revelaţii,
Neavând soţ în pat şi deci nici conversaţii,
Schelete congelate sub dalta unui vierme
Simt dureros în oase cum neaua se aşterne,
Cum veacul li se scurge fără ca la picioare
Vreo rudă sau vreun prieten s-aşeze câte-o floare..
Într-o seară de iarnă, la focul trosnind,
De-aş vedea-o iar calmă-n fotoliu şezând,
Sau dacă-n Decembrie, într-o noapte albastră,
Aş găsi-o ascunsă-ntr-un colţ, la fereastră,
Gravă – venind chiar din somnu-i tăcut,
Să-şi soarbă din ochi iar copilul crescut,
Cum i-aş putea răspunde acestui suflet mare
Când văd cum din orbite-i se scurg lacrimi amare ?
CIEL BROUILLÉ/ CER ÎNVRĂJBIT
(vol. Les Fleurs du Mal/ Spleen et Idéal)
Acoperit de vápori şi pâcle plumburii,
Mister se-ascunde –n ochiu-ţi albastru-verde-gri:
Când insolent, când tandru, când visător hai-hui,
Se află-n el paloarea ori vrajba cerului.
Îmi aminteşti de zile călduţe,-nvăluite,
Când izbucnesc în lacrimi acele firi vrăjite,
Când, tulburaţi de-o toană perfidă ce-i irită,
Râd nervii în alertă de mintea adormită.
Sunt zile când te-asemeni cu zările aprinse
De soare, printre pâcle, în toamnele nestinse,
Cum străluceşti, eşti parcă tabloul umezit
Ce l-ar aprinde raze din cerul învrăjbit.
Femeie-amăgitoare! Climate fascinante!
Cinsti-voi iar omătul şi chiciurile voastre,
Putea-voi oare scoate din iarna ne-mblânzită
Plăceri mai vii ca gheaţa, ca fonta netopită ?
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ
Théophile GAUTIER
(1811 – 1872)
NOЁL / CRĂCIUN
E negru cerul, albă-i glia,
Sunaţi din clopote cu spor!
Christos e-n lume, iar Maria
Se-apleacă peste-al ei odor.
Nu se văd falduri festonate
Să-L apere pe prunc de frig,
Doar pânze de paianjen atârnate
De-acoperiş şi grinzi –fără cârlig.
Cum tremură pe paiele acelea
Micuţul prunc dumnezeiesc …
Iar ca să-i încălzească ieslea,
Asinul şi-alte vite-L aburesc.
Neaua coase ciucuri pe colibă,
Cerul greu se varsă pe cătun,
Cor de îngeri albi cântă şi strigă
Către păstori: „ –Crăciun! Crăciun! ”
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ
Valéry LARBAUD
(1881 –1957)
SCHEVENINGUE, MORTE-SAISON/ SEZON MORT LA SCHEVENINGUE
(vol. Oeuvres / Opere, 1957)
În micul băruleţ cu mobile cerate,
Băut-am îndelung la whisky-uri şi tării,
Ce nostim şi ce cald era-n intimitate…
Afară, vântul mării smulgea pălării.
Ai fi zis că-i o cală pe-un vas îndesat.
Mi-era inima strânsă ca-ntr-o călătorie,
Eram distant, cuminte, dar şi înduioşat,
Precum ar fi copilul trimis la datorie.
În jurul nostru totul era chiar minunat:
Comesenii distraţi îşi făceau confidenţe…
Şi totuşi, cât de mic şi de neînsemnat
Te simţi când pe aproape-s mari valuri în cadenţe!
Versiunea în limba română: Constanţa NIŢĂ