Alături de freneticele descătuşări ale veseliei, cristalizate în cîntecele de banchet, bocetele sau lamentaţiile (threnos-urile) dezvăluie partea îndurerată a sufletului grec. „Safo a promovat threnos-ul în rîndul creaţiei lirice culte”, iar Simonide din Ceos, după ce a substituit obişnuitei încărcături mitologice a acestuia una umană plină de dramatism, „i-a conferit un conţinut de idei filozofice, care depăşesc cu mult formulele uzuale ale cîntecelor funebre”[1].

În opera lui Pindar, se păstrează  un fragment aparţinînd unui astfel de cîntec, în care imaginea tărîmurilor de dincolo dobîndeşte contururi mirifice:

… Cînd soarele strălumină spre ei,

La noi se-aşază-n cumpănă-nserarea.

Cresc roşii trandafirii lor. Livezi

Cuprind în cerc oraşul. Umbre-adînci

Se lasă din copacii de tămîie;

Pîlpîie greu pe crengi rod aurit…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Rîuri domoale curg din bezna nopţii

Şi scuipă negura ce prinde adîncimi…^[2]

Poezia de inspiraţie orfică şi pitagoreică, preocupată de soarta sufletelor nemuritoare, va cultiva frecvent asemenea imagini. În acelaşi timp, reprezentarea durerii în tragedie nu poate fi închipuită fără de contribuţia decisivă a threnos-ului.

Totodată, paralel cu desfăşurarea cîntecului într-o multitudine de ipostaze, substanţa lui a continuat să fertilizeze, în mod latent, fondul liric al tuturor celorlalte forme mai importante ale poeziei: imnul, oda, iambul, elegia etc. În sec. al V-lea î.e.n. marea lirică a înflorit atît sub cupola tragediei (unde cîntecul şi-a confundat adeseori rosturile cu cele ale meditaţiei), cît şi sub cea a comediei. Corurile tragice şi comice, extrem de apropiate prin fond şi formă de poezia corală a secolului precedent, rămîn oaze de autentice vibraţii lirice.

În procesul confruntării Omului cu destinul sau cu propria-i fatalitate lăuntrică, substanţa sa morală dobîndeşte virtuţi eroice. Din aceste raţiuni, desfăşurîndu-se pe un atare fundal, corul tragic (în care răsună neliniştita întrebare asupra semnificaţiilor atîtor înălţări şi căderi omeneşti, deopotrivă cu celebrarea binefacerilor înţelepciunii şi ale virtuţii, ca şi elogiul raţiunii umane atotbiruitoare în lupta cu adversităţile de tot felul sau cîntecul neputinţei sale în faţa morţii etc.) pare a fi, de cele mai multe ori, cheia descifrării tîlcurilor adînci ale lumii tragice. „Se cunoaşte – observă André Bonnard – importanţa lirismului corului în orice tragedie antică. Legat de acţiune, ca forma de materie, lirismul lămureşte sensul dramei”^[3].

Străbătută de puternice fulgerări de nelinişte, dar înălţîndu-se adeseori, în vîrtejuri de imagini halucinante, spre culmi de sublim (straniile litanii ale corului care invocă umbra lui Darius, hohotul de jale al Oceanidelor, durerosul delir al Casandrei etc.), poezia lui Eschil, element definitoriu al tragediei sale, învăluie cu o aură de mister şi frumuseţe, asprele şi neînţelesele întîmplări cu care destinul vine în întîmpinarea celui vinovat de nerespectarea dreptei măsuri:

…Cum mişună dihănii peste tot pămîntul

Şi prin adîncul mării de-o potrivă

Duşmane nouă! Nori din cer detună

Şi fulgeră spre noi şi mii de zburătoare

Pe vînt şi pe uscat năvălitoare

Vin ca urgii de vijelii,

Dar mai presus de toate-i nebunia

Cutezului bărbaţilor, şi a femeii

Neînfrînată patimă-nfocată,

Pîrjol ce lasă vetre omeneşti pustii

Şi spulberă şi pacea şi-armonia…^[4]

Pe de altă parte, ivindu-se dintr-o meditaţie gravă dar senină asupra destinului omenesc, mai curînd decît dintr-o revărsare a imaginaţiei bîntuită  de temeri ca la Eschil, lirismul lui Sofocle (corurile din Antigona, din Oedip rege şi Oedip la Colonos) se constituie ca un dens reflex artistic al armoniei unui suflet împăcat cu luminile şi cu umbrele condiţiei umane. „Lirismul năvalnic cu izbucniri dionisiace al primului tragic – constată Simina Noica – pare să se convertească la Sofocle într-unul apolinic”^[5]:

… În lume-s multe mari minuni !

Minuni mai mari ca omul nu-s,

Purtat de vînt, străbate mări,

Prin hulă şi prin val spumos

Prin val vuindu-i vijelios !

El an de an, făr’de istov,

Cu plugul lui cel tras de cai,

Răstoarnă brazda în pămînt,

O !-n veci neistovit pămînt !

 

Născocitor el prins-a-n laţ

Şi păsările din văzduh,

Şi jivinele din păduri,

Şi peştii din adînc de mări

În iţe de năvod i-a prins,

Şi fiarele de prin cîmpii

Şi de prin munţi, cu vicleşug

El prinsu-le-a-n capcana lui,

Şi pe-armăsarii încomaţi

El înhămatu-i-a în jug,

Cum înjugat-a de prin munţi !

Pe taurii cei nemblînziţi.

 

Al vorbei meşteşug şi zbor

Al gîndului el le-a-nvăţat,

Ştiut-a ctitori cetăţi,

De geruri aspre şi furtuni

A izbutit a se feri,

Că-i spornic tare-n născociri !

Şi tot ce fi-va va-nfrunta.

Pe Hades doar a-l ocoli

Nicicînd nu izbuti-va el,

Măcar că leacul multor boli,

Ce n-aveau leac, el le-a găsit !…[6]

În sfîrşit, descătuşată de echilibrul sofoclean, însă fără să cunoască tensiunea devastatoare a primului tragic, poezia lui Euripide regăseşte, cu subtilitate şi graţie, cadenţa suferinţelor şi a bucuriilor existenţei, ca şi farmecul unei naturi autentice (dialogul lui Ion cu păsările cerului, impresionanta tînguire a alcionului pe malul mării, lamentaţiile îndurerate ale Hecubei etc.). Sub acest aspect, în ciuda contextelor diferite în care sînt cuprinse, între corurile lui Euripide şi cele ale lui Aristofan, există multe note comune:

…Din stînci răzbate ţipăt de durere:

Un alcion se tînguie pe ţărmuri.

O, pasăre, ce jalnică ţi-e soarta !

Eu îţi pricep chemarea, Ştiu îl plîngi…

Soţul pierdut…

Şi eu dau glas de jale ca şi tine

– Eu pasărea lipsită de aripi –

Mi-e dor, mi-e dor de-ospeţele helene,

De Artemis ce-alină suferinţa,

De templul ei de lîngă piscul Kynthos,

Şi de palmierul cu frunzişul des;

De dafinul cu trunchi înalt şi de vlăstarul

Verde-al măslinului sfinţit, care-aminteşte

Durerile cumplite-ale Latonei.

Şi de inelul iazului mi-e dor

De undele-i vîrtej din care urcă

Chemarea Lebedei în slujba muzelor.

 

Şi cîte lacrimi mi-au căzut pe-obraji,

Atunci, în larma turnurilor frînte…

M-au dus către corăbii, printre vîsle.

Şi-n pîlc de suliţe vrăşmaşe m-au zvîrlit.

Şi m-au vîndut apoi cu preţ de aur.

 

O, de-aş răzbate pe făgaşul de lumină

Al soarelui, pe calea de văpăi !

De-ar fi să curm în zbor bătaia-aripei

Şi să mă las domol asupra casei,

A casei mele strămoşeşti şi să mă prind

În cor, fecioară ca pe vremuri. Ce uşor

Mă desfăceam la nunţi, de lîngă mama

Şi-mi unduiam spre alte fete pasul

Ca să mă-ntrec pe rînd cu ele-n haruri.

Cînd răsfiram fuiorul părului bogat,

N-aveam potrivă printre celelalte…

Iar vălurile cînd se-nvolburau,

Risipă, cu cosiţele, în dansuri,

Umbre adînci cădeau pe-obrajii mei…^[7]

Nemărginita dragoste de viaţă, ca şi profundul sentiment al naturii, răsună însă acum şi într-o altă tonalitate decît cea tragică. Eliberat din chingile unei necesităţi draconice, pe care tragicul este nevoit s-o accepte, poetul comic pluteşte deasupra constrîngerilor de orice fel, supus numai capriciilor spiritului său. De aceea, dacă acesta se întîmplă să fie dublat şi de un liric, ca în cazul lui Aristofan, atunci ironia şi verva unuia vor alterna cu farmecul şi graţia celuilalt. Explozia de bucurie cu care este salutată venirea Păcii, sunetele şi imaginile feerice pe care le desfăşoară corul Păsărilor, ca şi abundenţa de lirism pe care o revarsă nestatornicul cortegiu al Nereidelor rămîn, sub acest aspect, modele de cîntece corale:

…Noi veşnic plutim, norii…

Înfiripaţi din neguri, ne tragem la lumină

Şi ne rotim uşor.

Prelung se zbuciumă părintele ocean,

Cînd ne-avîntăm pe drum înalt de creste

Împădurite şi-aţintim priviri

Departe, către alte culmi în zare;

Spre holde şi spre glia înrourată,

În şipotul prelung de rîuri sfinte,

În zvonul surd ce creşte din ocean

Eterul ca un ochi îşi risipeşte

Scînteietoare raze de lumină…

Dar, hai, să-mprăştiem pulberea ploii

Ce ne umbreşte necurmat făptura !

Din ochi noi cernem pînă-n depărtare

Şi iscodim în zare toată glia…^[8]

Două secole după Aristofan, spiritul epocii elenistice, propice etalării erudiţiei şi rafinamentului, a zădărnicit înflorirea cîntecului simplu şi spontan. Cu excepţia unor compoziţii satirice obscene, create de Sotades, ce dovedesc strînsa relaţie dintre cîntec şi viitoarea poezie satirică, nu este nimic vrednic de menţionat în acest domeniu. Cu toate acestea, curenţii săi cei mai viguroşi au continuat să circule subteran şi, îmbogăţiţi de poezia populară, au sfredelit pămîntul transformîndu-se în izvoare proaspete şi curate. Teocrit, cel mai cunoscut poet al epocii, a scris. Cînticele (Melidria), însă criticii alexandrini le-au numit Idile. De fapt, idila devenea una din ipostazele unui cîntec etern.

[1] Maria Marinescu-Himu şi Adelina Piatkowski, Istoria literaturii eline, op. cit.,p.143.

[2]Antologie lirică greacă, op. cit., p. 139-140.

[3] André Bonnard, op.cit., vol,. II,  p. 91.

[4]Tragicii greci ( Antologie ), Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 140.

[5]Antologie lirică greacă,op.cit., p. 168.

[6] Tragicii greci,op. cit., p .446-447.

[7]Antologie lirică greacă, op. cit., p. 188-189.

[8] Ibidem, p. 191-192.