* * *

Om la țărmul mării –

amurgul jertfește pe umerii lui neprețuite culori,

apa îi sărută unghiile zdrențuite,

păsări fără număr îi ciobesc conturul țipând

 

Cu cât te apropii mai mult

cu cât îl privești mai atent

cu atât pieptul lui devine mai transparent –

și brusc vezi cum inima i se zbate ca o ciudată jivină

legată cu funii de capetele zării

 

De foarte aproape vezi, mai întâi tremurat,

mai apoi foarte clar,

sarea mării zbuciumându-se între lacome

fluide tentacule

 

Marea nu este, la urma-urmei – îți zici – decât

o imensă aglomerare de particule vide

măcinând muntele de sare al

singurătății…

 

Vânătoare

Prietenul meu vânează lei

Într-o peșteră foarte adâncă

Iar eu urmăresc pe cer

Semnele victoriilor sale

 

De-atâta vreme durează

Vânătoarea aceasta

Încât nu mai știu de ce leii

Hălăduiesc pe sub gresii în stâncă

 

Din când în când se mai aude un răget

Se-aliniază planetele, răsare

Tremurătoare ca prin lacrimi o stea –

 

Nu cumva el se tot îndepărtează

Nu cumva tinere fiare-i iau urma?

Nu cumva începe propria mea vânătoare?

 

 

* * *

În câte feluri poate un înger

cădea de pe bicicletă –

ori, mă rog, de pe cal, de pe

snowboard, de pe surf, de pe val sau

din ceruri – egal –

în lumea aceasta concretă

care mai degrabă râde, discută, disecă

decât plânge –

astfel încât din genunchiul lui scrijelit ideal

să picure sânge?…

 

Iar sângele-acela să fie

albastru ca cerul

mulțimea urlătoare să amuțească

să se întoarcă pe arcă

și-n liniștea mare astfel instaurată

între doi stropi de tăcere absolută

să înflorească o puzderie de civilizații

ori măcar un potop cât de mic…

O, porumbelul acela care tânjește în sufletul tău

să se oprească în palma mea

ca pe un alt Ararat!…

 

* * *

Dar dacă îngerul ți-ar da

aripa lui – așa cum este ea

cu tot cu omoplatul său – să poți să zbori,

să te-nfășori în ea, să te ascunzi –

nu ți-ar părea prietenii prea scunzi

deodată? Nu ai tresări

simțind în piept o inimă de gheață

care îți zvântă lacrima pe față…

 

Ziua în preajma ta ar mai muri

lingându-ți palmele de nodurile tari –

iar cerurile-ar fi la fel de mari

și de adânci?

Și-ar sparge pieptul valul verde-n stânci

la fel? – hrănind cu lapte gurile flămânde

ale speranțelor nespuse și plăpânde

și-nfrigurate-n nerostirea lor…

 

Dacă un înger aripa ți-ar da

ai mai tânji cu fața la părete

după trecuta ziuă de tristețe –

de moarte ți-ar mai fi vreodată dor? –

atât de dor încât privighetori

din șoapta sângelui tău greu să-nvețe

să cânte-n zori, să lumineze valea

 

Dacă un înger aripa ți-ar da

de unde-ai ști unde începe calea?