Care este sensul – şi care nonsensul ?

Evident, în accepţia noastă raţională sensul este ceea ce este pozitiv onto-axiologic, nonsensul ceea ce este negativ. Prin urmare, existenţa, viaţa este pozitivitatea, iar moartea este iraţională, este negativitatea.

Dar dacă punem altfel întrebarea : nu cumva în ordine umană, moartea, pieirea este constanta vieţii – Sein zum Tode – cum notează Martin Heidegger, reluând ideea lui Heraclit, – nu cumva nonsensul este al vieţii şi moartea nu face decât să repare o eroare primordială a creaţiei, lipsa de semnificaţie valorică a existenţei?

Au e sens în lume ? Tu chip zâmbitor,

 Trăit-ai anume ca astfel să morii ? –

îşi punea întrebarea fundamentală Eminescu încă din prima tinereţe. Recurgerea salvatoare la ideea de devenire este neavenită. Devenire însemnează reînnoirea perpetuă a unui existent, dar nu pieirea lui. Existenţa ar trebui să fie de modelul muzicii: fiecare notă se schimbă în altă notă, nu dispare pentru întotdeauna. Viaţa să devină „mulajul” veşniciei.

Atunci însemnează că în sâmburele vieţii este dintru început o negativitate, un nonsens care operează până la urmă. Or, conştiinţa umană – viziune şi instanţă axiologică – nu poate accepta firescul uciderii de către natură.

Prin urmare, în ochii conştiinţei moartea este de neînţeles. De aici pesimismul lui Giacomo Leopardi „Este funestă ziua de naştere pentru cel care se naşte. Amară şi plicticoasă este viaţa. Şi nimic altceva”. Accente asemănătoare la Heraclit, Georg Trakl, Giuseppe Ungaretti.

Persiflând optimismul absolut al lui Leibniz, care afirma că „această lume este cea mai bună dintre toate cele mai bune lumi posibile”, Schopenhauer demască nonsensul triadei – suferinţa, răul, moartea.

Hölderlin, slăvitor modern al vieţii în viziunea anticei Elade, scrie, în anii din urmă ai creaţiei sale, un amplu poem – In liebliches Blaue – În albastru adorabil – care sfârşeşte profund tragic prin amintirea destinului regelui Oedip, cel care avea „un al treilea ochi” – al propriului tragism – concluzia, poemului, ce aminteşte pe Heraclit din Efes, fiind indistincţia dintre viaţă şi moarte – „A trăi este o moarte şi moartea însăşi este o viaţă”.

Dacă Rabindranath Tagore scrie în volumul Gitangiali (Jertfa lirică), cele mai luminoase poezii despre moarte, totuşi afirmă că ar fi o mare fraudă din partea Creatorului dacă neizbutirea acestei vieţi nu va fi compensată într-o altă lume, şi scrie un lung poem, excepţional, în care un stol de lebede iau pe aripile cântului lor întreg universul într-un zbor care nu se opreşte niciodată – ca unică soluţie pentru nonsensul lumii noastre.

Dar cel mai patetic, mai vizionar despre nonsensul vieţii a vorbit Omar Khayyam în robaiyatele sale. Astfel, despre eterna prefacere :

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem fermecătoare

Făptură plămădită din rouă şi eter!

Câte minuni ca tine zeflemitorul cer

De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare ?

                                  *

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!

Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.

Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă,

Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

 

Totul este „mataiotes ton mataioteton” , deşertăciunea deşertăciunilor afirmă Khayyam. Suntem simple jucării ale Timpului de care se amuză şi apoi le sfarmă, le preschimbă în cenuşă spulberată indefinit de-a lungul eternităţii.

Acestei cupe-ntoarsă, de oameni cer numită,

Sub care viaţa noastră spre moarte e târâtă,

Să nu-i cer ajutorul cu ruga ta, căci ea

Se-nvârte fără noimă asupra ta şi-a mea.

 

Adevărul uman este o “hiperbolă”, o exagerare a minţii care se amăgeşte în a lua drept realitate aburul inconsistent al fiinţării noastre, fantastica, eterna fugă a “umbrelor colorate” care suntem. Surd la durerea lumii, indiferent faţă de ratarea primordială, “Marele Anonim” asistă la veşnica noastră pendulare “între miraj şi scrum”.

                                 

O clipă-n nesfârşirea neantului, şi-o clipă

Din dulcele vieţii gustăm – şi-apoi, nimic.

Sus neclintiţi stau aştrii, iar caravana-n pripă

Porneşte spre tărâmul eternului Nimic.

 

Conştiinţa nonsensului unei lumi a destrămării, a durerii şi a cufundării finale în Marele Nimic, nu s-a născut în secolul XX, odată cu existenţialismul. Deşi religiile, literatura idilică dulceagă şi filozofiile superficiale optimiste au încercat să-l eludeze, nonsensul a existat de întotdeauna, şi de întotdeauna au existat conştiinţe care au resimţit dramatic absurdul abisului ontologic al condiţiei umane. Din moment ce nici frumosul nu are multă şansă de a dura, însemnează că şi acesta, ca şi binele, dreptatea, adevărul – şi lumea cu diversele sale aşezări – toate sunt construcţii iluzorii ale minţii noastre, idee khayyamică pe care o vom regăsi în filozofia idealistă germană din sec. XIX :

Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,

Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.

Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări nici zori.

Nu va mai fi nici lumea, căci gândul meu o ţine.

                                 

Şi iată lucidul autoportret :

Ivirea mea n-aduse nici un adaus lumii,

Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.

Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii :

Ce sens avu venirea ? Şi-acum – ce sens plecarea ?            

 

Accente amare despre singurătatea omului în univers, deziluzia prieteniei :

 

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi,

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.

Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeşte-te că, poate, te va lovi-ntr-o zi.

                                 

De aici, suprema detaşare : înţelepciunea autoizolării :

                                                                 

Natura cu-ale sale stihii şi elemente,

Sofismul şi-adevărul – îmi sunt indiferente.

Dă-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi

Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi.

 

Şi Hafiz este un lucid şi subtil cugetător asupra valorii existenţei omeneşti, asupra lumii, asupra Creaţiei. În aceste sens, concluziile experienţei sale umane sunt de o profundă gravitate şi nesfârşită melancolie : conştiinţa deşertăciunii a tot ce există:

De la pahar la buze totu-i deşertăciune

Şi ale lumii jocuri sunt tot deşertăciune…

A faptei noastră roadă e doar deşertăciune…

Paharnici şi prieteni sunt doar fantome vane…

Un pumn de lut şi apă. Căci totu-i amăgire…

 

Pe de altă parte, conştiinţa tainei de nedezlegat a lumii, a vieţii ne întâmpină ca un leitmotiv:

În lumea asta nu-i

a’ timpului secrete un om să le-nţeleagă

şi nici să desluşească a lumii taină-ntreagă.

 

Şi această afirmaţie definitivă: “Viaţa e-o enigmă. Să-ncerci o dezlegare / e pură vanitate şi auto-nşelare”. Deziluzia în comunicarea umană îl poartă pe poet către astfel de gânduri profund amare:

Azi suverană-n lume e nestatornicia

Cine păstrează pure – credinţa, prietenia ?

…Hafiz, bolnav e duhul acestei vremi. Cum oare

un înţelept sau doctor să-i afle vindecare?

… Cei drept siliţi sunt astăzi, când vremea e

hapsână,

la cei nedemni să-ntindă a lor loială mână.

 

Totul culminând cu un strigăt suprem:

 

Ah! În această lume un om există oare?

… Cine pe-Adam din nou să-l nască?

 

Refugiul în dragoste şi vin apare astfel ca o exorcizare:

 

Vin roz şi gândul Dragei, căci, iată, Prier trece.

Vin de doi ani şi-o fată de ani patrusprezece.

 …Nu da ziua de astăzi pe-amăgitorul mâne…

Cei care – ca şi Hafiz – sorb zilnic cupa toată,

la cupa Veşniciei cu Unicul se-adapă.

…Trăieşte-ţi clipa dată! Norocul l-a minţit

pe-Adam, şi-apoi un înger din Rai l-a izgonit.

 

Ultimul refugiu este, de fapt, în tine însuţi:

Să suferi în tăcere şi nimănui nu-i spune

Secretul ce-n adâncuri te roade şi răpune.

 

Pentru că nici măcar prietenie adevărată nu există:

…Ci pactul prieteniei voi mi l-aţi sfâşiat

Şi mă-ndoiesc acuma cândva c-a existat.

 

Trădarea în prietenie este una din cele mai grave erori umane, eroare de proporţii şi urmări cosmice, ducând la “tulburarea izvorului vieţii”. Din acest motiv, …Fii propriul tău prieten şi propriu-ţi adevăr,/ Şi nimeni n-o să poată atunci să te rănească.” Poezia salvează pe poet şi conferă demnitate vieţii şi universului:

Că eşti sărac şi singur, prin beznă că ţi-e mersul,

Nu fi mâhnit! Bogat eşti: ai Dragostea şi Versul!

…Ce-naltă-i demnitatea şi cât subjugă versul

Cu farmecul său liric şi dulce universul!

 

*

Nu-ţi pune isteţimea să înţelegi ce-am spus,

Căci pana-mi are-o taină şi scrie cu nespus.

 

Verbul poetic vine din eternitate şi se întrupează într-un “aici şi acum”, care – la rândul lor – ne înveşnicesc:”Un vers frumos te-nalţă când inima ţi-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea.”

*

Dar pentru un mare iubitor al vieţii, precum Johann Wolfgang von Goethe, moartea nu este un nonsens. Este doar un moment al necesarei şi binefăcătoarei deveniri universale. În celebra poezie din Westöstlicher Diwan – Selige Sehnsucht (Dor fericit) poetul afirmă că acela care nu a înţeles acest lucru – Stirb und werde – „Mori spre a deveni” – este doar „un oaspete obscur pe întunecatul pământ”. Iar devenirea însemnează, conchide bardul din Weimar în poezia Mai înaltul şi Cel Mai Înalt, ca – după ce ai trăit intens diversele bucurii oferite de viaţa pământească – frumuseţile naturii, prietenii, „fete frumoase” – îmbogăţit cu toate aceste daruri – să te absorbi în Veşnica Iubire, în Dumnezeu, aşa cum are loc cu Faust în finalul tragediei. Acesta este marele sens al Creaţiei :

 

Liberi, în zbor arzător

Vom sui fără hotare

Şi în vecinica Iubire

Ne vom soarbe, vom dispare.

 

Dar ce aparent straniu! Eminescu, după ce ar fi vrut să nu se fi născut niciodată, să se fi aflat dincolo de fiinţă şi nefiinţă şi orice model de lume – în nelume, în cele 40 de variante ale poeziei Mai am un singur dor, se întoarce să-şi ducă somnul etern în feeria naturii – a mării cu neliniştitele-i valuri, a izvoarelor cântătoare, a teiului sfânt, a codrilor, a lunii ”atotştiutoarea” şi a unicilor săi prieteni – luceferii de foc. Nici o fiinţă umană ori demiurgică nu sunt evocate.

Singurătatea absolută, pacea are loc dincolo de vacarmul prisoselnic uman, întru înfrăţirea cu pământul codrilor şi izvoarelor, şi cu cerul luminilor selenare şi astrale atoatevăzătoare: mesajul ultim eminescian.