Pentru Sylvia Plath, poeta americană ce a primit premiul Pulitzer pentru volumul ”Collected Poems” şi care se sinucide în 1963 la 31 de ani în cea mai cruntă iarnă pe care o trăiseră londonezii până atunci, viaţa este plină de absurd, nonsens şi neprevăzut. Cu o sensibilitate exacerbată şi cu un talent remarcabil, poeta scrie despre experienţe limită resimţite cu o forţă murindă într-un registru negativ. Deşi existenţa ei pare marcată de absurd şi nonsens, deşi mintea ei pare setată pentru a percepe imperfecţiunea şi cruzimea vieţii, versurile Sylviei Plath constituie o admirabilă sublimare a tuturor neîmplinirilor şi suferinţelor din viaţa ei personală.

Poemele ce vor face obiectul exegezei noastre  au fost scrise în ultimele luni de viaţă ale autoarei şi  aparţin volumului ”Ariel şi alte poeme” ce a fost publicat postum. Această situaţie explică numeroasele aluzii la moarte, faptul că moartea se citeşte printre rânduri sau că îi devine damă de companie atunci când poeta zace pe un pat de spital: „Lalelele sînt din cale afară de vii şi-aici e iarnă. Totul e atît de alb, de tăcut şi-ngropat în zăpadă./Singură zăcând în tăcere mă deprind cu liniştea/În timp ce lumina se odihneşte pe albii pereţi, pe pat şi pe mâini./ Sînt nimeni: nu mai am de-a face cu nici o explozie./Numele şi veşmintele mele le-am cedat infirmierelor./Legenda mea le-am dăruit-o celor ce mă anesteziază, iar trupul,chirurgilor.”[1]

Tehnica contrastului deţine un rol important în economia poemului. Lalelele „din cale afară de vii” contrastează puternic nu numai cu iarna de afară, ci şi cu trupul inert al poetei. Umanitatea, identitatea şi personalitatea fiinţei sale au suferit o reducţie mai mult decât  semnificativă astfel încît au ajuns la punctul terminus al existenţei. Poeta nu-şi mai recunoaşte valoarea umană sau mai bine zis, aceasta nu mai e funcţională în condiţiile unei letargii atît de profunde. Elementele fundamentale ale fiinţei sale au fost dezintegrate şi transferate celor din jurul ei, ca într-o încercare de ieşire din sine, de evadare dintr-un eu morbid.

Starea de boală îi anulează orice explozie de creativitate şi îi retează elanul artistic. Tot ce mai poate face poeta este să constate procesul de degenerare la care îi este supus propriul corp pe care îl descrie cu o detaşare oarecum dureroasă: „Ei mi-au proptit capul între cearceaf şi pernă/ Ca pe un ochi între două albe pleoape care refuză să se-nchidă./ Elev oropsit care trebuie să o ia de la început cu toate./Surorile se perindă întruna fără să mă tulbure,/Trec lin ca pescăruşii, prin salon, cu bonetele lor albe/ (…)/ Trupul meu e o pietricică pentru ele şi-au grijă de el ca apa/ De pietrişul peste care curge şi-l lustruieşte blînd./În siringile lor strălucitoare mi-aduc toropeala şi somnul./M-am rătăcit cu totul şi mi-e lehamite de-ale mele…”.(Plath 35-37)

Poeta conştientizează faptul că boala nu reprezintă starea naturală a individului, ci este o abatere de la normalitate şi, în cele din urmă, un nonsens care o elimină din viaţa socială a comunităţii, o împiedică să-şi cultive calităţile şi să-şi împlinească menirea. Starea de letargie se confirmă şi în aceste versuri. În plus, ea admite pierderea reperelor, pierderea contactului cu lumea obişnuită, precum şi înstrăinarea de valorile ce i-au fost odată familiare. În ciuda lehamitei generate de anormalitatea situaţiei în care se află, aceasta refuză să abdice în faţa bolii şi nutreşte dorinţa de a o lua „de la început cu toate.”

Poezia Sylviei Plath este una profund confesivă. Poeta vorbeşte cu sensibilitate despre trăiri, sentimente, senzaţii, percepţii, folosindu-se de confesiune ca de o formă de terapie: Trusa mea de toaletă, lăcuită, e-un flacon cu pilule,/Bărbatul şi copilul îmi surîd dintr-o fotografie de familie;/ Zâmbetele lor îmi intră în carne ca nişte surîzătoare croşete/ Am lăsat lucrurile să plutească în voie, o corabie încărcată în vîrstă de treizeci de ani/ Atîrnîndu-se cu încăpăţînare de numele şi adresa mea./Mi-au măturat mintea de toate amintirile dragi./Cu cicatrici pe piele, goală pe căruciorul cu perne verzi din plastic/Am văzut cum serviciul de ceai, sertarele cu rufe, cărţile mele/ Se topeau din privire. (Plath 37)

O viaţă aflată în derivă la treizeci de ani, conştientizarea faptului că se află pe un alt plan de existenţă decât cei dragi ai săi, sentimentul golirii creierului şi al faptului că lucrurile pot oricând scăpa de sub control reprezintă tot atâtea teme pentru poezia Sylviei Plath dar, în acelaşi timp, şi motive de angoasă şi suferinţă sufletească pe care nu le mărturiseşte deschis, dar care se pot intui cu uşurinţă.

În mod evident,neputinţa fizică a poetei este dublată de neputinţa spirituală de a se elibera din sclavia gândurilor şi a sentimentelor distructive care îi erodează fiinţa poate mai mult decât o face boala trupească. Situaţia aceasta se dovedeşte imposibil de îndurat  pentru poetă. Astfel, ea începe să creadă că unica posibilitate de evadare este moartea care, în concepţia acesteia, este sinonimă cu pacea şi libertatea: „Nici nu-mi dorisem flori, dorisem numai/ Să stau întinsă cu palmele către tavan, să uit de toate/ Ce libertate, doamne, n-aveţi habar ce libertate…/E-atît de adîncă această pace încît te ameţeşte/ Şi nu-ţi cere nimic, o plăcuţă cu numele şi cîteva mărunţişuri./Aceasta e, probabil, pacea pe care o poartă morţii cu ei în clipa din urmă; mi-i închipui pecetluind-o cu buzele ca pe ultimul strop de împărtăşanie.” (Plath 37)

În preajma morţii, lucrurile se descoperă cu alţi ochi, percepţiile sunt mult amplificate, persoana aflată la graniţa dintre viaţă şi moarte dobândeşte capacităţi şi sensibilităţi nemaiîntîlnite până atunci. Ceea ce pentru oamenii obişnuiţi ar putea părea un nonsens, pentru cel care se pregăteşte să urmeze calea veşniciei totul capătă dintr-o dată sens: „Lalelele, înainte de toate, sînt prea roşii şi dor./Le-aud respiraţia chiar prin hîrtia în care sunt înfăşurate,/Le-aud cum respiră uşor prin albele scutece, ca pe un prunc hain/Roşul lor vorbeşte rănii mele şi pe-nţelesul ei./Sînt rafinate: par să plutească deşi mă doboară sub greutatea lor/Apoi cu limbi tăioase îmi şfichiuie ochii iar culoarea mi-apasă grumazul/ Ca o salbă de greutăţi de plumb roşu.” (Plath 37) 

Pe de o parte, se poate afirma că suferinţa poetei se extrapolează cuprinzând tot ce este viu. Personificarea lalelelor şi simbolistica culorii lor- roşul amintind de răni şi de sânge- sugerează o comuniune în suferinţă şi o comunicare nealterată: Roşul lor vorbeşte rănii mele şi pe-nţelesul ei. Pe de altă parte, se remarcă o schimbare rapidă şi dramatică a acestei situaţii, în sensul că poeta se simte dintr-o dată ameninţată de tovarăşele ei de suferinţă, delicatele lalele. Totodată, ea trăieşte o realitate paradoxală – „par să plutească deşi mă doboară sub greutatea lor”, iar starea ei sufletească contrastează puternic cu cea avută cu doar puţin timp înainte: sentimentul de comuniune dispare, făcând loc celui de frică în faţa agresivităţii mediului exterior. Straniu este faptul că poeta are nişte percepţii fizice determinate de o cauză abstractă: „culoarea mi-apasă grumazul/ Ca o salbă de greutăţi de plumb roşu”. Ceea ce până acum părea să o susţină fizic şi moral, acum o doboară şi o apasă. Mai mult de-atât, începe să se simtă urmărită şi ameninţată: „Nimeni nu mă pîndea înainte, acum sînt pîndită./Lalelele se uită la mine, fereastra mă vede din spate,/Fereastra prin care o dată pe zi lumina pătrunde încet şi-apoi încet dispare/Cînd eu sînt o nimica toată, neroadă, decupată umbră/Între ochii soarelui şi ochii lalelelor,/Şi nu mai am nici urmă de chip şi-aş fi vrut să apun./Lalelele vorace îmi mănîncă tot oxigenul.” (Plath 39)  

Lalelele intră acum în competiţia pentru viaţă şi în lupta pentru oxigen. În poezia Sylviei Plath natura îşi schimbă legile, florile nu mai eliberează oxigenul, ci îl consumă. Toate aceste lucruri sunt lipsite de sens în accepţia omului obişnuit, însă poeta ne surprinde cu o nouă viziune asupra vieţii aflată la graniţă cu moartea. Revine obsesiv ideea nimicniciei fiinţei lansată în primele versuri ale poemului: „eu sunt o nimica toată, neroadă, decupată umbră.”

S-ar părea că poeta suferă o transfigurare metafizică care precede trecerea în lumea de dincolo – dispare consistenţa materiei, dispare şi fizionomia. Tot ce mai rămâne este o umbră străvezie animată doar de dorinţa de a se desprinde definitiv de lumea aceasta pământeană în care viaţa este o corvoadă.

Lalelele, la rândul lor, suferă şi ele o transformare incredibilă şi sunt percepute diferit în funcţie de starea sufletească a poetei şi de fazele de evoluţiei ale bolii. Dacă în debutul poemului ele erau descrise ca fiind „din cale afară de vii”, însufleţind atmosfera deprimantă a camerei de spital şi alungând tristeţea abisală a bolnavei, în finalul poemului aceste delicate flori se dovedesc a fi vinovate pentru multe lucruri rele: „Înainte de zori era o atmosferă calmă./Un simplu du-te-vino, învălmăşite respiraţii, fără zarvă./Lalelele-au adus o larmă asurzitoare./Acum aerul se poticneşte de ele şi se-nvolburează în jurul lor/Cum se poticneşte şi se-nvolburează rîul în jurul unei maşinării ruginite căzute la fund/ Ele îmi captează toată atenţia, odinioară fericită/ Să se zbenguie cum îi plăcea mai bine./ Pereţii înşişi par de-acum încinşi.”( Plath 39)

Lalelele nu numai că îi bulversează existenţa şi exercită tot soiul de constrângeri asupra poetei, dar devin de-a dreptul nişte „primejdioase fiare”: „Lalelele ar trebui zăvorîte după gratii ca primejdioasele fiare;/ Cască spre mine nişte guri ca de uriaşe pisici africane./ Şi-mi simt bătăile inimii: potir cu flori roşii/Care se-nchide şi deschide numai de dragul meu./Apa pe care o beau e caldă şi sălcie ca apa de mare,/Şi vine dintr-un tărîm pe unde sănătatea n-a călcat niciodată.” (Plath 39)

Inutil să căutăm vreo urmă de logică în aceste transformări radicale. Se pare că nonsensul este un mod de viaţă pentru poeta în cauză care, în plus, are opţiunea de a rămâne într-o perpetuă stare de boală, deşi la un moment dat îşi dorise o revenire la starea de normalitate.

După cum spuneam la începutul eseului nostru, ultimul său volum, „Ariel şi alte poeme”, conţine numeroase trimiteri la moarte. Acest fapt este evident şi în poemul Lady Lazarus, în care Sylvia Plath vorbeşte despre repetatele ei încercări de a se sinucide: Mi-a reuşit şi-acum./ La zece ani o dată/ Şi tot o scot la capăt. (Plath 27) Această obsesie a sinuciderii, această tematică a morţii este cel puţin surprinzătoare la o autoare atât de tânără şi mamă a doi copii mici. La fel de surprinzătoare este şi imaginea pe care autoarea o are despre sine însăşi: Un soi de miracol ambulant, pielea mea/ Strălucitoare ca un abajur nazist,/ Piciorul drept// Ca de plumb,/ Chipul meu fără nici o expresie,/Pînză ebree./ Smulge-mi-o de pe faţă,/ Vrăjmaşule!/ Te înspăimînt?// Nasul, orbitele, dantura?// Respiraţia acră/ Ca mîine se va stinge.// Curînd, curînd carnea/ Mîncată de mormînt/ O să-mi fie veşmînt.(Plath 27)

În esenţă, imaginea descrisă în aceste versuri este similară cu cea din poemul anterior: deplorabilă, fără chip şi consistenţă, fără rezonanţă cu lumea pământeană. Se poate spune că lipsa expresiei de pe chip trădează o alienare totală şi devine un leit motiv al poeziei Sylviei Plath. Poeta nu mai găseşte nici un element de identificare cu mediul înconjurător şi nici un element care s-o mai ţină în viaţă, motiv pentru care se numeşte pe sine „un soi de miracol ambulant”. Mai mult de-atât, se pare că simte suflarea morţii în ceafă şi ştie că această formă de existenţă va lua curând sfârşit. Certitudinea momentului sfârşitului provine din faptul că moartea este provocată în mod voluntar: Voi fi femeia-surîs/Am doar treizeci de ani./ Şi-asemenea pisicii am nouă vieţi în mine.// Şi-aceasta este-a treia oară./ Ce porcărie/ Să nărui decenii la rînd.//Un milion de filamente./ Atîţia gură-cască ronţăind alune/ Dînd buzna să vadă/ Cum îmi despoaie de giulgiu mîini şi picioare-/ Iată marele striptease,/Lume, lume,/ Acestea-mi sînt mîinile,/Iată genunchii./ S-ar putea să fie numai piele şi os. (Plath 29) Nu vom mai insista pe imaginea scheletică, morbidă, cu care poeta ne-a obişnuit deja, ci pe acel tip de strip tease macabru, cu totul inedit, care va urma momentului sinuciderii şi pe care poeta şi-l imaginează parcă cu voluptate.

În versurile următoare, autoarea îşi întăreşte convingerea că, în ciuda faptului că trupul a suferit transformări, sufletul a rămas acelaşi, la fel şi dorinţa de a părăsi această lume: Şi totuşi sînt aceeaşi, identică cu mine însămi./ Cînd s-a întîmplat prima oară aveam doar zece ani./A fost un accident./A doua oară am vrut să pun capăt/ Să nu mă mai întorc niciodată./M-am închis în carapace// Ca o scoică de mare./ A fost nevoie să mă cheme, să mă tot cheme/ Să smulgă viermii din mine ca pe nişte spurcate mărgăritare. (Plath 29) După o istorie de încercări eşuate şi reveniri forţate la viaţă, poeta realizează că: A muri/ E o artă, ca oricare alta./ Mie-mi izbuteşte al dracului de bine. (Plath 29)

Poemul Maci în iulie surprinde şi el prin abordarea tematică. Mai precis, autoarea reia tema florilor malefice prezentă iniţial în poemul Lalele. În timp ce alţi poeţi vorbesc despre maci cu o admiraţie aproape evlavioasă ca despre nişte minuni ale naturii, Sylvia Plath le atribuie puteri malefice şi totodată supranaturale: Maci pirpirii, limbi subţiri ale iadului/ Nu vătămaţi pe nimeni?/Voi biciuiţi pe-ascuns. Nici nu pot să v-ating./ Îmi trec mîinile printre flăcări. Dar nu mă arde nimic. (Plath 139) Există o constantă în poezia acestei autoare şi anume faptul că îşi scrie poemele într-un registru negativ, că mintea ei recunoaşte şi reacţionează doar la elemente malefice, cu efect distrugător. Astfel se explică motivul pentru care poeta compară macii cu nişte „limbi subţiri ale iadului”, iar simbolistica culorii lor este comună cu cea din poemul Lalele. Roşul macilor aminteşte de răni, de sânge şi de suferinţă: Îmi pierd puterea veghind/Această pîlpîire blîndă, un roşu creţ cristalin asemeni căptuşelii gurii./Buze abia însîngerate./Eşarfe sîngerii. (Plath 139)

Citind versurile următoare, ne dăm seama că alegerea macilor nu este întâmplătoare însă. În dorinţa ei, de care nu se dezminte niciodată, de a părăsi această lume, poeta apelează la calităţile de anestezic ale acestor flori: Sînt fumuri tari de care nu pot să m-ating./Unde e opiul vostru, ameţitoarele capsule?/O, de-aş putea să sînger sau să dorm!/ Sau dacă gura mea s-ar logodi cu-o rană ca aceasta!/ Licorile voastre să se strecoare-n mine, în această capsulă de sticlă/Zăpăcindu-mă, amorţindu-mă.(Plath, 139)

Somnul este văzut aici ca un preambul al morţii. Cât priveşte dorinţa de a sângera sau de a se „logodi cu-o rană ca aceasta”, trebuie admis faptul că ea se înscrie perfect în dimensiunea gândirii poetice a Sylviei Plath pentru care nonsensul reprezintă un modus vivendi.

[1] Sylvia Plath, Ariel şi alte poeme, trad. de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p. 35