Născut în sudul Suediei, în provincia numită Skania, Göran Printz-Påhlson şi-a petrecut copilăria şi tinereţea la Malmö. Scriitorul ocupă un loc bine conturat în literatura suedeză din cea de-a doua jumătate a secolului trecut. În anii ’60 a făcut parte din grupul tinerilor poeţi, din aşa-numita Şcoală de la Lund (Lundaskolan) la al cărei renume au contribuit personalităţi importante precum Bo Strömstedt, Anna Rydstedt, Ingemar Leckius, Majken Johansson, Anna Wohlin, Jan Olof Ullén şi Göran Sonnevi. În afară de talentul lor poetic, cu toţii s-au făcut remarcaţi, prin solida lor cultură, inteligenţă şi spirit înnoitor. Printz-Påhlson era considerat liderul lor incontestabil.

 

Debutul autorului s-a produs la mijlocul deceniului cinci, cu două plachete de versuri, publicate în doi ani consecutivi: ”Călătoria dintre poezie şi poezie” (Resan mellan poesi och poesi) şi ”Versuri pentru un fiu al vremii noastre” (Dikter för ett barn i vår tid). Cultivat şi cu informaţiile privind tendinţele teoretice contemporane la zi, Göran Printz-Påhlson nu s-a ocupat doar de poezie, ci s-a dedicat, la fel de mult traducerilor şi recenziilor literare. În perioada anilor 50-60, a deţinut ani la rând rubrici de critică literară la două din cotidianele de prestigiu ale ţării. Nu mulţi din generaţia sa se puteau măsura cu el în ceea ce priveşte familiaritatea cu literatura, în speţă, cu poezia străină. Culegerea sa ”Soarele în oglindă: eseuri despre lirica modernă” (Solen i spegeln: essäer om lyrisk modernism), apărută în 1958, avea să devină unul dintre studiile critice fundamentale ale ultimei jumătăţi de secol, din Suedia. Cu toate acestea, autorul a rămas destul de necunoscut marelui public. Statutul său este mai degrabă acela de ”poet al poeţilor” şi de ”critic pentru critici”.

 

În anul 1961, Printz-Påhlson pleacă în SUA pentru a lua în primire un post de lector, întâi la Universitatea Berkley apoi la Harvard, după care se stabileşte în Anglia, la Cambridge University. Va rămâne acolo timp de 25 de ani, perioadă în care face cunoscut suedezilor un lung şir de poeţi anglofoni. Câteva dintre numele cele mai sonore ar fi: TS Eliot, Seamus Heaney, W.H. Auden, William Empson (autorul studiului Seven Types of Ambiguity) sau John Ashbery. Cât a fost el influenţat de opera acestora, ori în ce măsură se poate vorbi de o afinitate de spirit între poetul suedez şi autorii traduşi de el, nu se poate şti. Pot fi însă depistate elemente comune în arta lor poetică. Cu Eliot, de exemplu, împărtăşeşte ideea că scriitorul trebuie să se elibereze de eul său, urmărind o neutralizare a propriei personalităţi poetice. Amândoi sunt de părere că teoria potrivit căreia poemul impersonal ar deveni, prin acest demers, plictisitor este un mit. Cu John Ashbery, autor pe care chiar el l-a introdus în literatura suedeză, are în comun asumarea unei simplităţi manifeste a scriiturii. De Robert Lowells îl apropie interesul pentru poezia veche, din perioada barocă a literaturii. Cu toţii însă par să fie atraşi de complexitatea conexiunilor dintre poezie şi spaţiul geografic.

 

Munca de traducător a lui Göran Printz-Påhlson poate fi percepută ca o modalitate de a practica o altă tehnică literară, decât cea încărcată de referinţe culturale, pe care o practicase în primele sale volume. Pentru eruditul skanez, formele poetice tradiţionale reprezintă straturi istorice, puţuri adânci prin care predecesorilor săi li se oferă o nouă şansă de a se exprima. În plus, fertila coliziune dintre contemporaneitate şi vremurile apuse îi oferă prilejul deschiderii spre registrul ironiei. Astfel poate fi receptat un poem precum cel intitulat ”Hieronimus pe insula Patmos” (Hieronymous på Patmos):

 

 

Hieronymous på Patmos

 

 Those are my best dayes, when I shake with feare

 

Jag låg i jorden och såg Fruktan välvas

och ägget brast som himlen för en blixt

och föll en sten i havet som en ängel

och blåste sin basun och ropade:

 

”och Luften lyfter nu och flyger bort

och Vattnet vältrar sig på rygg och sjunker

och Jorden slickar sig med sträva tungor

och Elden äter sina egna ben”

 

”Se Morgon i den blåa kappan

se som hon svept vinden kring sej

en virgo inter virgines, Johannes”

Ur hans guldmun flög som fåglar orden

 

hans ansikte var lika milt som glas

och hans vingar de var jävligt vita

 

 

Hieronymus pe insula Patmos

 

    Those are my best dayes, when I shake with feare

 

Zăceam la pământ când Teama boltită văzui

şi oul plesni ca cerul fulgerat

o piatră căzu în mare ca un înger

în trâmbiţă suflă şi a strigat:

 

”Văzduhul se înalţă şi piere

iar Apa se dă pe spate şi se-afundă

cu aspre limbi se perie Pământul

şi Focul singur oasele-şi mănâncă

 

Priveşte Mâinele în mantie albastră

vezi cum se-ncinge cu vântul

en virgo inter virgines, Ioane”

Ca păsări se ’nălţa din gura lui cuvântul

 

avea un chip ca sticla din fereastră

iar aripile lui al dracului de albe.

 

Ca în multe alte poeme ale sale, şi aici, autorul se lasă furat de cadenţele ritmului. Îi place să făurească şi rime subtile, dar, printre versete, recurge mereu la consideraţii metapoetice, această din urmă trăsătură fiind, de fapt, una definitorie pentru lirica sa.

 

Existenţa ”prinţului Påhlson” nu a fost una excesiv de serenă. Spus mai pe şleau, patima beţiei a furnizat un bogat material de anecdote celor care l-au cunoscut în ultima perioadă a vieţii, după ce a revenit în Suedia. Munca de profesor universitar a considerat-o îndeletnicire de uzură, o corvoadă care-l împiedica să-şi ducă la îndeplinire propriile proiecte literare. Ca persoană privată, era înzestrat cu farmec şi autoritate. În cercurile literare se bucura de un renume legendar dobândit şi ca urmare a îndelungatei sale activităţi în străinătate, în cadrul unor universităţi de prestigiu, dar şi datorită manierei ezoterice a scrisului său. Concepţia sa cu privire la travaliul literar era una marcat antiromantică. Pentru el, poezia era poezie iar realitatea, cu totul altceva. Atunci când poetul încearcă să o exprime pe aceasta din urmă, trebuie să fie conştient de faptul că o face prin intermediul unui limbaj care a fost folosit şi răs-folosit înaintea sa. De aceea se impune să cunoască şi tradiţiile literare care l-au precedat şi imensul inventar de mijloace stilistice, uzitate până la el; scopul primar fiind, nu acela de a se expune pe sine însuşi, ci de a stabili relaţii adecvate la realitate.

 

În anul 1955, Printz-Påhlson publică o nouă carte de eseuri, ”Când eram prinţul Arcadiei” (När jag var prins utav Arkadien), în care lansează noţiunea de ”poezie a locului”. Este vorba de un tip de poezie care, în engleză se cheamă ”the poetry of place” şi care, la vremea respectivă, era o noutate pentru criticii literari suedezi. Spaţiul ”arcadian”, la care se referă poetul, nu este identic cu mediul poeziei bucolice, de tip poporanist, să spunem, ci vizează modul în care ”eul poetic se autocreează în relaţie cu locul în care activează eul ca persoană fizică”. Bine-cunoscut astăzi, conceptul genius loci (spiritul locului) a fost ilustrat de autorul suedez prin traducerea a 30 de poeţi de expresie anglo-saxonă şi prin propriul său poem, intitulat ”Bucură-te skanezule” (Gläd dig du skåning). Acesta din urmă este un poem lung şi ciudat, în care procedează la deconstruirea temeinică a mediilor în care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Mulţi dintre confraţi consideră această creaţie drept realizarea de vârf a liricii sale. Un lung şir de locuri din Malmö, Lund şi din restul Skaniei sunt tratate într-o manieră ce îmbină dragostea şi ura personală faţă ele. Abordarea cu dezinvoltură a diferitelor variante de ritm şi metrică ne-ar putea duce cu gândul la ”Levantul” lui Cărtărescu, dar, în loc ca poetul să facă cu ochiul trecutului, stihurile sale se înscriu într-un prezent insolit. Recurge şi aici la procedeele metapoetice, însă materialul folosit este extras din realitatea profană a cotidianului, ceea ce imprimă versurilor o irezistibilă tentă umoristică.

 

În decursul anilor, Göran Printz-Påhlson a fost onorat cu numeroase premii naţionale, printre care şi cel al Academiei Suedeze. În anul 1987 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Lund iar la sfârşitul anilor -90 se reîntoarce la Malmö, unde se stinge din viaţă, în vara anului 2006. În ciuda unei opere destul de reduse ca dimensiuni (patru volume de versuri, patru cărţi de eseuri şi câteva culegeri de traduceri), ”prinţul” Göran este socotit a fi unul dintre giganţii intelectuali ai literelor suedeze. Paginile sale, pentru a putea fi receptate aşa cum se cuvine, impun cititorului posesia unui serios bagaj cultural şi folosirea unor ochelari cu lentile bine lustruite.