Denisa LEPĂDATU

Denisa Lepădatu este o fetiță foarte frumoasă și talentată, din Galați. Dacă nu și-ar fi declarat vîrsta (12 ani), mi-ar fi fost greu să o ghicesc. Cuvinte ca ”prospețime” și ”candoare” sunt previzibile din partea noastră, desigur, așa că preferăm să atragem atenția asupra naturii periculoase a precocității: cruce grea, datorie nobilă care cere sacrificii. Nu ne-am mira să aflăm că Denisa a înțeles asta și deja și-a asumat greutatea unei vocații pe care o respiră prin toți porii. Poartă deja o trenă grea de premii literare, ceea ce nu pare să o deranjeze prea mult, adică nu dăunează grav naturaleței. Aflîndu-se încă la început de drum, nu putem decât să-i urîm mult succes și puterea de a vedea clar lucrurile, întotdeauna. O vom urmări cu interes.

„şi râdeau cu mine toate cărările/pe care tu-ţi lăsai paşii/să se odihnească//uneori cocoţată pe-un sloi/de păreri inegale/ascultam cum /oamenii/ascuţeau creioane de vise/vrând să picteze daruri/pe care nu le-ar fi oferit vreodată cuiva…//ţi-aminteşti când inversând/cifrele lui decembrie/am redenumit crăciunul/învelind iubirea /în ciocolată albă?//am aflat atunci/că soarele niciunui anotimp/n-a mai putut topi vreodată/deșertul spiriduşilor/ce călătoreau printre lunile anului/fără bagaje sau /mijloace de transport” (Aflu secrete).

Ramona-Dariana PAPA

O tînără de numai 17 ani din Drobeta-Turnu Severin își devansează vîrsta cu cel puțin 60 de ani, fiind foarte dezamăgită de viață și de oameni (chiar și de tinerii din ziua de azi!), blazată și fără soluții. Între ea și părinții ei se află în dezbatere tema muncii ca singură soluție de reușită. Se pare că tînăra Dariana nu e întru totul de acord nici cu părinții, nici cu munca. Ultima afirmație o susținem cu dovezi. Ne referim la textele trimise, care trădează o stîngăcie în exprimare scuzabilă la vîrste ceva mai fragede. Dar să nu fim prea severi… Nu putem fi de acord nici cu părinții tinerei autoare, atunci cînd ei contestă utilitatea și frumusețea poeziei în general, dar cînd o contestă pe a fiicei lor, mai-mai că le-am da dreptate. Cel puțin deocamdată. Pentru că nu citim în stele, nu contestăm posibilitatea unei surprize plăcute, pe care Dariana Papa să ne-o producă în viitor. Acum însă iată cum sună o poezie:

”Mii de lacrimi gem şi zbiară,/Mii de suflete pândite,/Zeci de şoapte seară de seară,/Zeci de poveşti doar amintite…//De ne-om mai zării (sic! n.m., C.L.) odată/Pe vreo stradă plină, goală/Sa nu-mi spui chiar nici o soaptă,/Chiar de-i zi sau chiar şi seară.//Să nu-mi priveşti ochii ce-au plâns/Zi de zi, noapte de noapte/Să-mi uiţi numele şi viaţa/Şi amintirile chiar toate…//Să nu priveşti pupila mică/Ce te privea cu mult prea drag,/Că ea nu ştie să mintă,/E un vid cu mult prea larg…” (Singurătatea nu te-nvață…)

Ionuţ BALTAG

Misterios, adică fără să își deconspire identitatea, Ionuț Baltag ne cere să îi ”lămurim nedumerirea”! E vorba despre ce ar trebui să facă pentru a publica în revistă. Am vrea noi să-l lămurim dar cum să facem, când și noi suntem total nedumeriți?!

„De veacuri neuitate,/Cu amintiri îmbibate,/Ne știam durerea/Și laptele și mierea.//Imagini îmi tresar,/Precum în bătălie un husar…/Și voiesc a mă întoarce/La timpurile cu pace.//De ce tăcerea am ales,/Cu glas suav și dres?/Și teama ce-a venit,/Când tu ne-ai părăsit…//Cu toții dorim acum/Un ultim rămas bun./Nu obținem fericire/Dintr-o jună amintire.” (Amintire)

Claudia MUNTEAN

Specialistă în comunicare, în terapia prin artă și în educarea armonioasă a copiilor, Claudia Muntean (din Hunedoara) ne-a captat imediat atenția prin cv-ul dumneaei. Mărturisim totuși că am deschis fișierul literar cu oarece strîngeri de inimă, nu înainte de a trage aer adînc în piept. Și asta pentru că nu o dată, chiar la această rubrică, ne-a fost dat să citim versurile pline de sadism, sînge și violență ale unor terapeute declarate! Ele își scoteau ochii, își tăiau sînii, își zdrobeau țeasta de trotuar. Și ne oprim aici pentru a nu răscoli amintiri de lectură traumatizante. Pasămite, acele persoane, deși afirmau că văd în poezie o cale de vindecare, uitau să precizeze pe cine vindeca poezia lor și cu ce preț. Anume, pe ele însele, prin eliberarea de zgura obsesională, în cel mai bun caz, dar cu prețul îmbolnăvirii tuturor potențialilor cititori! Probabil, acele autoare  simțeau că lipsa talentului ar putea fi compensată printr-un soi de turbare lirică, oricînd agreată de publicul televizoman, deci unul a cărui imaginație dezvoltată prin vizionarea unor seriale horror de succes poate să înglobeze totul.

Din fericire, nu acesta este cazul de față. În versurile Claudiei Muntean se simte imediat o împăcare și o frumusețe, o discreție a discursului poetic, puternic în sine, capabil să sugereze sensuri multiple și din acest motiv eliberat de violența tristă a neputinței. Avansăm părerea că poeta-terapeută se află pe o treaptă de creație pe care nu va stagna mult, aflîndu-se  în trecere spre următoarea. Pentru că se poate!

”Absorb lumina unor ceruri vechi, uitate,/  şi mă găsesc în visul tău, drept călător.                                                                 Aici urechile-mi sunt porţi mici, ferecate,

obişnuite cu tăcerea nopţilor.

Te simt cum vrei să îmi acoperi ochii, crezând

că adevărurile tale astfel mor…                                                                                                                                                                                                                                                            Ce gând e acesta? Ai uitat tu oare, că ei se-nchid,

oricum, în taina lor?

E timpul să mă -ndepărtez  uşor,

căci umbre vechi apar în vis, amestecate,                                                                                                                          iar eu le simt ca răni nevindecate

ce nu credeam că încă dor.

Tu de vei fi mâine călătorul,

Şi nu mă vei găsi în al meu vis,                                                                                                                                                                                        Să ştii că lotuşi albi îmi vor fi purtând dorul,

iar  Sufletul îmi va fi liber, aşa cum i-a fost scris…” (In visul tău)

Iulia FLORESCU

La cei 24 de ani ai ei, Iulia Florescu are aerul unei doamne din înalta și, vai, apusa burghezie, care își păstrează ștaiful caracteristic, deși vetust (dacă ar fi să ne lăsăm influențați de unele păreri), preferînd oricînd o plimbare cu caleașca uneia cu limuzina; o rochie cu crinolină unui costum din piele, cu ținte.

În sfîrșit, nu asta-i problema, adică nu ideea de a fi cu orice preț ”la modă” ne mînă acum în luptă, ci lipsa oricăror accente personale. Nu există în versurile autoarei nici cea mai vagă urmă de autenticitate, de trăire personală, ci, precum o elegantă care admiră peisajul prin geamul trăsurii, fără să se implice și, poate, fără să-i pese de nimic, la fel mînuiește și Iulia Florescu hățurile poeziei. Sau mai rău. Niște clișee consumate în urmă cu două secole nu au cum să atragă atenția nimănui, în timp ce o doamnă elegantă și abstrasă, în caleașca ei de aur, ar atrage atenția tuturor.

„Jupân semeț al zărilor albastre,/ Ce luneci lin pe-a undelor cărare/Te chem cu dorul patimii amare/ Străjer profund al dragostei sihastre//Azi gândul tau înviforat te-ndeamnă/Să te întorci spre-a apelor vâltoare/Când tu cuprinzi în visele de toamnă/Povestea sacră și nemuritoare..//Trec zilele în goana lor urnite,/Apus al mărilor învolburate/ Și-n ceasul sfânt al clipelor slăvite/Vom prăznui amoruri preacurate..//Căci ochii mei ascund în adâncime/Nemarginita cerului cupolă/Cu praf de stele scrisă din vechime/Predoslovia dragostei corolă” (Marinarul).