Să facem o pauză. Să încetăm o clipă să vorbim despre moartea poeţilor şi să ne gîndim la ceea ce absurd s-ar putea numi moartea poeziei. Am spus absurd, pentru că o asemenea moarte nu e cu putinţă şi pentru că nu spunem că un submarin moare atunci cînd coboară în adînc şi nici o antenă nu i se mai vede la suprafaţa apei, chiar dacă fusesem obişnuiţi, secole lungi, să vedem sensibilul aparat plutind, stranie ambarcaţiune,  pe valuri. Nu  vom  spune „moartea submarinului”, ci „întoarcerea lui la rostul său”. La început a fost epicul. Imensa pastă de cuvinte ritmată şi rimată, în care se modela totul, fără să se uite nimic. Nimic nu rămînea bănuit, totul se exprima – şi mînia lui Achile, şi metamorfoza lui Narcis, şi legenda secolelor. Ceea ce astăzi numim poezie apărea în pauzele de respiraţie ale hexametrilor, cezura alexan-drinilor, numai în golul dintre cuvinte. Primul mare poet modern este cel care a descoperit pentru întîia oară aceasta. Dar în evoluţie, măsurile de timp sînt insuficiente, se face un pas înainte şi nenumăraţi paşi înapoi. Peste Balada doamnelor de altădată romantismul a aşternut cearceafuri de povestiri versificate. Nu e vorba de o banală scurtare, nici de o concentrare doar, ci de o esenţializare, de o simbolizare. Şi cînd spunem simbolizare, nu formez cuvîntul nici de la tropul cu numele simbol, nici de la curentul cu numele simbolism, ci de la simbolul mate­matic, în poezie, ca şi în matematică, s-a făcut, dar într-un timp infinit mai lung, drumul  de la  lucruri  la  simbolul lor, de la numărul de obiecte la cifra nudă. In poezie s-a renunţat la cuvinte, în plastică la culoare, în muzică la melodie.  Este  poate  într-un  fel  renunţarea  la  propriile unelte, este reacţia meşterului care îşi azvîrle dalta descoperind că o simplă suflare a gurii lui poate dezveli din marmură statuia. Renunţarea este poate cunoaşterea de sine a artistului.

Odată cu descoperirea noţiunii de sugestie, puterea de sugestie a devenit definiţie şi unitate de măsură a artei şi a poeziei. Nu mai interesează ce spui şi cum spui, ci ce eşti în stare să sugerezi prin ceea ce spui, determinant a devenit numai raportul dintre ceea ce se înţelege şi ceea ce se spune. Şi cu cît acest raport este mai ridicat, cu atît versurile sînt mai aproape de poezie. Să exprimi puţin, să sugerezi enorm. De aici, fără voia noastră, gîndul merge mai departe. Dacă a spune puţin şi a subînţelege mult este sensul creşterii artistice, atunci a spune şi mai puţin, a subînţelege şi mai mult este un pas înainte, şi a nu spune nimic pentru a sub­înţelege totul este apoteoza drumului. A prefera poeziei tăcerea (primul care a făcut-o a fost Mallarme) poate părea nebunesc, dar nu e decît logic – tăcerea cuprinde în sine poezia, precum albul cuprinde în sine toate culorile.

Dar cine va fi în stare să deosebească tăcerea de linişte? Cine va putea separa clipa în care cîntecul urcă din suflet în suflet, din frunte în frunte, fără ca vasele comunicante să se vadă, fără ca urechile să-i simtă murmurul, de clipa în care faţă în faţă, cu ochii goi, nu vom mai avea să ne spunem unul altuia nimic? Cine va putea deosebi poezia viitorului de ceea ce un filozof numeşte „moartea infor­maţională”? Ce aparat fin va apare pentru a detecta, pen­tru a alege tăcerea de linişte? întrebarea este, desigur, fără răspuns. în comunicarea de natură artistică între creierul creator şi creierul receptor, se află întotdeauna aparatele celor cinci (sau mai multe?) simţuri. Din imperfecţiunea lor provine imperfecţiunea artei, prin ele nu poate exista ab­solut, în afara lor nu poate exista artă. Dar dacă arta este tendinţă spre perfecţiune, iar perfecţiunea, ca orice valoare absolută, nu există decît dincolo de marginile realului, atunci arta este tendinţa spre inexistent, spre nefiinţă, atunci capodopera este linia subţire, greu de marcat, dintre existenţă şi nonexistenţă. Pentru că numai ce e imperfect poate exista, pentru că arta este tendinţă spre perfecţiune, pentru că arta oare atinge perfecţiunea dispare. Capodo­pera, poezia nu sînt o chestiune de formă, ci de absenţă a formei.

Tot ce am spus pînă aici este adevărat, este poate ideal, dar nu se va întîmpla niciodată. Niciodată un poet, oricît de mare, sau tocmai de aceea, nu va renunţa la ultimele sale cuvinte. El va trai perpetuu drama nehotărîrii între a lăsa cîntecul să se scurgă din el lin, tăcut, aproape fără sens, cum se scurge în pămînt sîngele rănitului pe cîmpul de luptă; sau a-l spune în aşa fel încît să se facă înţeles nu de o mulţime, de un grup, dar de un singur om. Renun­ţarea poetului la cuvinte, dorită de cele mai multe ori de el, este un gen suprauman, care îl depăşeşte. „Lucian Blaga trece mut ca o lebădă”, şi precum se ştie lebăda tace viaţa întreagă, dar ţipă înainte de moarte. Coborîrea poeziei în adînc, tragerea cuvintelor în ele însele, o trăim secol de secol, oră cu oră, dar procesul este fără sfîrşit, aşa cum timpul este infinit. Nu poate exista formă în afara simţu­rilor imperfecte, iar perfecţiunea este o chestiune de formă. Niciodată mişcarea izvorîtă din această contradicţie nu va îngheţa. Pe alte unde decît cele sonore, prin alte semne decît literele, poeţii nu vor înceta să emită semnale, aşa cum faptul că nu reuşesc să comunice între ei nu-i împie­dică pe oameni de a încerca fără odihnă să comunice.

„Amfiteatru”, decembrie, 1967