ALTE POEME
Fără timp
sau poem patriotic şi contemporan
Prezentul e ţeapăn,
cu fapte prea vii
şi-i prea lunecos
ca să-l prinzi să-l descrii…
Trecut? Viitor?
Sînt şi moarte, şi moi!
Poţi să scazi, să aduni,
să supui, să îndoi,
să împărţi, să-nmulţeşti,
să renegi, să reiei,
ca să poţi să explici
cu istoria ce-i…
Moarte, morţi
puse-n pagini cum vrei,
hecatombe în spatele ei!
Doar minciună şi moarte,
cam atît îi e harul –
neştiut cimitirul,
glorios doar groparul.
Domni viteji care-n fum,
care-n foc necurmat
n-au minţit, jefuit,
sau vîndut, sau trădat –
au ucis nevoit,
fiindcă-au tot apărat,
fiindcă-au tot cucerit,
fiindcă-au tot ajutat
să sporească istoria-n
gloriosul său drum.
„N-o cunoşti!”
mă acuză un glas din afund.
„O trăiesc şi mi-e silă!
Nici nu vreau!” îi răspund.
Cîte ceva despre moartea personală
Întîi
ea se poate descrie
numai fiind în viaţă.
apoi
nu interesează pe nimeni
că mori în fiecare zi…
Altfel
de ce i-aş mulţumi
lui Dumnezeu
sau Soarelui în zori
că iarăşi m-am învrednicit A FI?
Hrănesc un Nerv
ca altul să dispară,
Setea-mi sugrum
să-mi strige “Hai, să bei!”,
iubesc, doar ca să-mi
gîtui Frica iară,
dar ca o hidră-s capetele ei…
Cînd mă ucid
vreau Verbul să-mi rămînă
şi-l pun pios
într-un sicriu de carte,
şi mor şi înviez pe mai departe…
Dar cînd ferestrele mi se deschid
înspre un cimitir ce-mi e vecin,
mă-ntreb – spre-a îngropa
măcar puţin
din îndoiala lui
„În ce aş crede?”
în veşnicia care
nu se vede
sau în formula basmului
– erată –
„A fost odată ca niciodată”?
“Niciodată” e un cuvînt prăpastie
în care au căzut
Vecia,
Credinţa şi
Adevărul…
„Odată” e un cuvînt pisc
în care mă suie zilnic Moartea
şi mă tot coboară
pe funia Speranţei
ce se subţiază-n neştire…
În cimitirul vecin
un preot cîntă mecanic
„Veşnica(!) pomenire!”