Nu-mi propun aici să delimitez un înţeles aparte cu privire la cele absurde. Nici să justific întâlnirea, uneori neașteptată, între cuvântul poetic și lumea celor pe care le numim absurde. Cred de altfel că nu e vorba atât de o întâlnire, chiar și singulară, cât de o posibilitate neobișnuită de expresie și de semnificare pe care lumea celor absurde o capătă în rostirea poetică.

Să fac însă precizarea că vorbind despre cele absurde nu am în vedere, de această dată, ceea ce socotim în mod obișnuit astfel. Nu voi invoca unele drame teribile care se întâmplă sub ochii noştri, dezastre naturale sau politice, forme de violenţă, decizii nebuneşti, vieţi nefericite, calcule halucinante, orori şi masacre. Toate acestea sunt nemijlocit absurde. Descoperă imediat latura tenebroasă a vieţii, le poţi resimţi în chip elementar astfel şi te poţi îngrozi de puterea lor. Însă nu la acestea mă voi opri acum. Dimpotrivă, voi avea în vedere acele forme de expresie care – proprii mai curând unui „joc secund“, liber și elevat – apar deodată străine sensului obișnuit. Or, destule propoziţii, idei şi imagini pot să apară străine sensului de care uzăm în mod obișnuit[1]. De pildă, unele reprezentări şi idei metafizice, indiferent cărui timp aparţin ele. Cu aproape orice viziune speculativă sensul comun al celor existente e lăsat în urmă. În locul unei lumi familiare ni se descoperă deodată ceva straniu, „o lume pe dos“ (Hegel). Iar cele cu sens până atunci apar deodată insignifiante. Cum afirmase Cicero altădată, „nimic nu poate fi spus atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filozofi“[2]. Însă metafizica ar putea fi concurată de literatură în explorarea celor „absurde“. Poemul, naraţiunea şi literatura de ficţiune par să ducă mult mai departe o asemenea posibilitate, fără a pretinde să ne spună odată pentru totdeauna cum arată această lume. Experiența literară post-romantică excelează în această privință. Încât „nonsensul“ pe care îl cultivă literatura pare să dispună de o altă libertate, cumva mai simplă sau mai pură.

Așadar, există experiențe și forme de expresie ce apar străine sensului, uneori cu totul străine. Înainte de toate, probabil, acele expresii, imagini și viziuni pe care ni le aduce în față rostirea poetică. Acestea pot lua o imensă distanță față de lumea sensului comun, uzual, ca să apară fie indeterminate în raport cu acesta, fie de-a dreptul absurde. Nu le numim de regulă astfel, „lipsite de sens“, „absurde“. Dar sesizăm, de pildă, că se sustrag uşor vorbirii și înţelegerii noastre obişnuite, comprehensiunii de care suntem în stare. Este ceea ce se petrece în faţa unui vers ce amână la nesfârşit sensul univoc, deşi te atrage în lumea ciudată a cuvintelor sale: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie” (Scrisoarea I). Anunță mai curând ceva de neconceput pentru mintea omenească, apt a scandaliza gândirea ca atare. Cuvintele poetului ne apar cu totul stranii, în felul unor semne dintr-o altă lume.

Ce se întâmplă totuși într-o asemenea situație, în ce fel am putea vorbi despre ceea ce se arată liber în privința sensului, eventual absurd ?

Să ne amintim înainte de toate că etimologia latină a termenului „absurd“ face posibile mai multe semnificații. Una dintre ele e uşor de întâlnit: absurde ar fi cele complet discordante, aberante sau inepte. De pildă, vocea falsă, cuvintele care nu se înțeleg deloc, exprimarea primitivă. Termenul absurdum, de altfel, trimitea în primă instanţă la ceea ce afectează auzul însuşi: vocea complet nepotrivită, exprimarea crudă sau frustă, ceva greu de suportat pentru urechea omului. Plecând de aici, accepțiunile termenului s-au tot multiplicat: „îngrozitor“ „nebunesc“, „elucubrant“, „aiuritor“, „ilogic“, „iraţional“. După cum vedem, înţelesuri mai ales negative. Există însă şi o altă zonă semantică a cuvântului, întâlnită oarecum mai rar. Bunăoară, când se are în vedere ceva profund ambiguu sau paradoxal (vorbindu-se, ca în paginile lui Pascal, despre om ca o făptură terifiantă, un monstrum). Sau ceva absolut ciudat, straniu, cum ar fi sentimentul că lumea însăși se golește de orice semnificaţie, sau că nimicul se extinde la nesfârșit și acoperă întreaga existență (Nietzsche). Dar termenul era folosit și atunci când se avea în vedere ceva inefabil sau incomprehensibil în sine. În această privință, experiența literară și cea religioasă ne oferă destule situații elocvente. La limită, termenul poate semnifica locul unui mister, o taină (Kierkegaard, de exemplu, explorează mai ales această accepțiune religioasă). Așa cum vedem, destule semnificații necomune și nicidecum negative. Aceste din urmă accepţiuni – „paradoxal“, „straniu“, „inefabil “, „tainic“ – sunt adesea ocolite. Însă, chiar și astăzi, poţi întâlni scrieri şi autori care ştiu să le readucă firesc în jocul elevat al vorbirii.

În această privință, vocea poetului se anunță admirabilă, singulară. Îți oferă prilejul de a vedea că există destule lucruri omeneşti – şi, într-un fel, neomeneşti – care exced sfera comună a sensului. Nu trebuie să ne gândim doar la acele întâmplări sau experiențe pe care le socotim ciudate, excentrice. Până și unele stări de spirit comune lasă să se întrevadă, în rostirea poetului, ceva cu totul necomun. Ne atrag ușor către cele inactuale, în sensul nietzscheean al cuvântului, sau către ceea ce survine liber și gratuit în fața timpului. Versuri precum: „– Vae vae cucu victis, / Benedictus, Benedictus, / Toată moartea e un strip-tease!“ (din Benedictus, de Mihai Ursachi) suspendă deodată sensul obișnuit al vorbirii, lăsându-te totuși să întrevezi, eterat, ceea ce nu are cum să se vadă ca atare.

Întâlnirea poetului cu acel chip al absurdului care se naște în aerul cuvintelor sale poate fi deopotrivă senină și fascinantă. Însă nu la fel decurge și întâlnirea cu alte apariții ale absurdului. Să ne aducem aminte de ceea ce i s-a întâmplat unui poet din vechime, Philetas din Cos. Istoriile vechi ne spun că acest poet era pasionat de etimologii și de semnificațiile variate ale unor expresii. Era sensibil mai ales la felul în care acestea își pierd orice semnificație, devenind absurde. Nu l-a înfricoșat însă jocul poetic, libertatea față de sens a unor versuri, el însuși exersând o astfel de libertate. Ci tocmai ceea ce se poate petrece în afara spațiului poetic, acolo unde adevărul și falsul, realitatea și ficțiunea ar urma să fie cât de cât distincte. L-au provocat unele ciudățenii ale gândirii, adevărate nebunii, cum afli în paradoxul „cretanului mincinos”. Socotea, nu fără oarecare inocență, că acestea ascund ceva deosebit de grav, realmente absurd (atopon). Încercările sale reluate şi aproape dramatice de a le afla o soluție i-ar fi cauzat lui Philetas destule insomnii și, în cele din urmă, moartea însăşi. Aşa ne spun cei care şi-au amintit până târziu de el şi de sfârşitul său neobişnuit.

La timpul respectiv, adică în jurul anului 300 înainte de Hristos, paradoxul „cretanului mincinos” circula sub această simplă formă: „ Epimenide cretanul spune că toţi cretanii sunt mincinoşi”. Nimeni nu avea să ştie dacă spusa lui Epimenide, el însuşi cretan, e adevărată sau falsă. Luând-o ca adevărată, în sensul că toţi cretanii sunt mincinoşi, înseamnă că Epimenide spune falsul, adică minte asemeni oricărui cretan. Luând-o ca falsă, înseamnă că nici un cretan nu minte, deci Epimenide spune adevărul. Aristotel încercase să vadă ce anume face ca o astfel de spusă să fie insolubilă. Observă că atunci când faci judecăţi nedeterminate („infinite“, spun modernii) e cu neputinţă să eviţi asemenea paradoxuri. „/A/cela care afirmă că totul este adevărat dă putere de adevăr şi afirmaţiei contrare, de unde reiese că şi afirmaţia sa este neadevărată; iar cel care afirmă că totul este fals declară că şi afirmaţia sa este falsă” (Metafizica, IX, 4, 1008 a, traducere de Ştefan Bezdechi). La fel şi atunci când te pronunţi asupra întregului din care tu însuți faci parte, căci te situezi, cu judecata pe care o faci, atât înăuntrul lumii de care aparţii, cât şi în afara ei, situaţie într-adevăr incomprehensibilă, absurdă.

Însă poetul elegiac Philetas nu ar fi putut relua ideea lui Aristotel, care, deși corectă, are în atenție un aspect mai degrabă formal, logic. Or, paradoxul propriu-zis depășește acest nivel, ne situează dincolo de logica non-contradicției, în chiar temporalitatea profund ambiguă a vieţii concrete. Ne aduce acolo unde certitudinea şi îndoiala se conjugă indiscernabil clipă de clipă. Exprimă, în fond, o situaţie definitiv problematică, o tensiune infinită în relaţia cu sine. Fixează pur şi simplu febra unei încordări, imobilizează nervul unei nelinişti. Probabil că singura soluţie a unui paradox constă, oricât de ciudat ar părea acest lucru, în propria sa disoluţie. Numai că această „rezolvare” survine ea însăși indeterminat, asemenea morții. Nu cumva tocmai acest lucru l-a înţeles poetul Philetas din Cos ? Propertius îl va trece în rândul scriitorilor sacri, alături de Callimach, un alt poet alexandrin. În definitiv, pare să fie singurul care a aflat până la urmă „soluţia“ unui paradox. Câtă vreme moartea întârzie să-şi facă ultima lucrare, cât timp sfârşitul încă mai poate fi amânat, paradoxul nu încetează să te tulbure profund. Un nume al lui, în acest caz, este cel al absurdului ca atare[3]. Cu argumentul ultim al sfârşitului său, Philetas a dovedit că (non)sensul teribil al unui paradox nu ține de datele logice ale gândirii noastre. Doar că un astfel de adevăr nu mai avea cum să-l comunice acela care l-a cunoscut cu propria sa moarte.

Spuneam mai sus că exercițiul poetic anunță uneori o imensă distanță față de sensul obișnuit al vorbirii, de care uzăm în viața cotidiană. Se naște astfel ceva străin de orice modalitate comună a sensului. Sau ceva de-a dreptul straniu, incomprehensibil. Îl poți numi deopotrivă absurd, într-o accepțiune diferită a termenului. Însă nu orice distanţă față de lumea obișnuită anunţă ceva străin. Când survine așa ceva, faptul ca atare descoperă un prag ce nu poate fi şters, o limită ce nu poate fi anulată. Este un prag similar celui care, așa cum s-a spus, desparte somnul de veghe şi viaţa de moarte[4]. Ce se întâmplă de fapt în acest caz? A spune doar că se petrece un lucru neobişnuit nu înseamnă mai nimic. Multe lucruri neobişnuite se petrec în viaţa fiecăruia dintre noi, de la o zi la alta şi de la un loc la altul. Însă nu de fiecare dată are loc ceva straniu în diferenţa sa. Nu au loc de fiecare dată evenimente care „ne copleşesc, ne surprind şi ne poartă cu ele“. Acestea din urmă anunţă un surplus faţă de ceea ce stă sub un posibil sens şi sub unele reguli. Cu acest surplus al său, ne spune Waldenfels, pare să fie lipsit de sens. De fapt, relaţia sa cu zona sensului ar trebui altfel înţeleasă. Sensul comun nu dispare pur şi simplu, e cu neputință acest lucru în lumea omului. Doar că spaţiul său de prezenţă este fracturat şi slăbit, traversat de evenimente libere faţă de canon. Acestea se plasează în afara ordinii existente sau în marginile ei. Surplusul nu indică o simplă abatere de la regulă, căci abaterea este întotdeauna raportată la o regulă; ceea ce este neobişnuit astăzi poate să ne devină familiar mâine. Însă o dată cu ceea ce e străin se întâmplă mai mult decât atât, anume depăşirea sferei „unei sens intenţional sau constituit pe baza urmăririi unei reguli“[5]. Cu alte cuvinte, revendicarea străină „rupe cursul obişnuit al formării de sens şi de reguli şi deschide calea altora noi“. Doar astfel se poate vorbi despre singularitatea a ceva străin. Acesta se sustrage sferei deja constituite a sensului, de pildă acelui consens care e uşor convenit într-un schimb de replici sau în vorbirea de toate zilele.

Cu toate acestea, rostirea străină se ivește – și cade din senin, fulgurant – în chiar lumea celor familiare, survine chiar acolo. Izbucnește neprevăzut dinăuntrul unei lumi și nu dinafară, ca să descopere ceea ce nu avea cum să se vadă altfel. „Străinătatea care începe cu noi înşine, deci ‚acasă’, îşi află expresia pregnantă într-un haiku al poetului Bashõ: Locuind în Tokio, / mi-e dor de Tokio / când aud cântul cucului. Oricât de cunoscut ne-ar fi cântul cucului, el ne poate smulge din mrejele obişnuitului doar dacă suntem dispuşi să ne lăsăm surprinşi”[6]. Înainte de toate, să ne lăsăm surprinși de un asemenea poem, de ceea ce numai astfel se poate spune. Iar ceea ce spune poetul Bashõ poate oricând să apară absurd. Într-un fel, este absurd, de o absurditate desăvârșită, minunată, doar că într-o altă accepțiune a cuvântului.

6

[1] Am discutat pe larg astfel de chestiuni în cartea Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas, București, 2013. Câteva considerații de început, de altfel, vor fi reluate într-o formă restrânsă și relativ modificată din paginile acestei cărți.

[2] Această spusă se află în De divinatione, II, 58: „Sed, nescio quo modo, nihil tam absurde dici potest, quod non dicatur ab aliquo philosophorum“ („Însă, nu ştiu în ce fel, nimic nu poate fi spus atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filozofi“).

[3] Søren Kierkegaard va vorbi explicit de pasiunea – și, deopotrivă, nebunia – paradoxului în câteva pagini din Fărâme filosofice. Devenit pasiune a gândirii și dus la limită, el tinde către propria sa dispariţie. „Limita oricărei pasiuni este de a-şi dori propria pieire, şi tot aşa, pasiunea cea mai înaltă a raţiunii este scandalul, chiar dacă, într-un fel sau altul, scandalul va însemna şi pieirea sa” (p. 53, traducere de Adrian Arsinevici, Editura Symposion, Iaşi, 1994). Într-un alt loc, reia cu o nouă claritate aceeași idee. „Sigur că intelectul nu poate să-l gândească, nu şi-l poate închipui, iar când e vestit, nu-l poate înţelege, ci doar presimţi că acesta i-ar putea însemna pieirea“ (p. 64).

[4] Bernhard Waldenfels, Schiţa unei fenomenologii responsive, traducere de Ion Tănăsescu, Editura Pelican, Bucureşti, 2006, p. 70.

[5] Ibidem, p. 23. Eugeniu Coșeriu explicase într-o manieră asemănătoare libertatea cu totul aparte a poetului față de uzajul obișnuit al sensului în vorbire. Ar fi la lucru, în cazul poeziei, suspendarea metaforică a unor norme de coerență, înainte de toate coerența între gândire şi obiectul ei. Se pot naște astfel propoziții absurde din punct de vedere logic, în fața cărora logicianul se revoltă imediat, energic şi cu voce tare. Însă vecinul său, gramaticianul, tace şi zâmbeşte. Nu doar el simte o anume bucurie, ci înainte de toate poetul, cel care îşi află locul tocmai acolo unde limbajul se descoperă în toată libertatea sa. Adică acolo unde, aşa cum spune Coşeriu, se accede la un „limbaj absolut”, pură creaţie de semnificate, unitate intimă a intuiţiei şi expresiei. Cf. Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, Iaşi, 2009, pp. 273-275. M-am oprit pe larg asupra acestei discuții în Privind altfel lumea celor absurde, pp. 131-143.

[6] Bernhard Waldenfels, op. cit., p. 20.