Constantin Gurău, Catering Blues,

Editura Hestia, Timişoara, 2012

Greu de spus ce a atîrnat mai greu în laboriosul proces po(i)etic  din care trebuie să fi ieşit crud-rafinatul Catering Blues, acordat cu ceva vreme în urmă de timişoreanul Constantin Gurău: greaţa de „prostirea” umanului, ecourile variilor „frînturi negre litanii www şi punct şi ro” abundînd în „abjecţie”, dezgustul stîrnit de vederea mizeriei lăsate de „cîini de pripas moloz bălării sticle capace conserve/ pungi zdrenţuite pe pămînt şi-n copaci” etc., ori frisonul anticipativ, resimţit atunci „cînd hop! senectutea învoaltă/ îţi dăruieşte doisprezece luştri/ veche metaforă ocrotitoare a disoluţiei/ decor prăfuit peticit pernicios-perisabil”. Dacă nu cumva ar trebui să vedem toate acestea, precum autorul însuşi, drept forme doar în aparenţă distincte ale aceleiaşi perverse relaţionări cu „timpul ca un infirmier alcoolic/ [care] te anesteziază cu savant-filtratele/ esenţe ale agoniei”. În mod evident, din punct de vedere strict poetic, ceea ce contează mai mult decît inventarierea simptomelor şi chiar diagnosticarea maladiilor auctoriale este amestecul rugos, cumva atrăgător totuşi, rezultat din lucida contemplaţie a spectacolului degradării (fie ea colectivă ori individuală), şi jocurile poetice alambicate ale acestui bluesman aparte – cînd excedat de lehamite, cînd surescitat de ideea unei „reţete alchimice” (fireşte, estetice), care se dovedeşte însă plină de „amăgiri atenuate de clapete fumurii”. Un bluesman pe care, din punctul meu de vedere, cel mai bine îl descrie unul dintre puţinele, întotdeauna amarele autoportrete din carte: „inoportun contemplator al fragilităţii/ ajuns inevitabil în cîmpul supus/ doar unei esenţiale degradări/ nu vei spune îndeajuns umilinţa sublim-empatică acut-împlinitoare/ a disoluţiei lucrată fără tăgadă/ din măduvă din vintre din cap”. Chiar, ce Catering blues!

Dorin Ploscaru, Peştele pe uscat. Poeme alese. Antologie,

Editura Doxologia, Iaşi, 2012.

Dorin Ploscaru, unul dintre cei mai buni poeţi antologaţi în excelentul op Adînc pe adînc. Sacerdoţiu liric, apărut în 2007 (prin strădania părintelui Ioan Petraş şi cu girul reputatului critic timişorean Cornel Ungureanu), revine pe scena poeziei religioase cu antologia proprie intitulată Peştele pe uscat. Poeme alese, Editura Doxologia, Iaşi, 2012. Părintele poet – Dorin Ploscaru este paroh în Piatra-Neamţ – îşi jalonează astfel traiectul liric început cu volumul Să mori primăvara (1995) şi continuat, dacă luăm ca punct de reper anul 2012, pînă la cartea Artă şi rafinament. Florăria romantic (2012). În acelaşi timp, îşi relevă traseul existenţial specific, marcajul net autobiografic al celor mai multe dintre textele antologate indicînd că ne aflăm în faţa unui autor pentru care şi viaţa, nu numai opera, este o continuă raportare la Fiinţă. Ceea ce explică tensiunea intrinsecă a poeziei din Peştele pe uscat, o poezie plină de metafore-simbol ale transcenderii, iluminării sau urcuşului (ca suferinţă biruitoare): „focuri pline de miez”, „muntele înverzit în lichid amniotic”, „crucifixul lumii”, „vina cea groasă/ sfoară, spirală, coloană/ peste apele începutului”, dar şi: „încovoiata tulpină de măr”, „privighetorile-lumînări”, „razele ramurii de finic” etc. etc. Cu toate că, datorită acestui gen de construcţii cu vector trans-, aproape toate pastelurile mai vechi ale părintelui sfîrşesc prin a iriza sau a străluci hieratic, ele includ totuşi, fie în incipit, fie în secvenţele mediane, numeroase decupaje colorate expresionist. [Nici nu e de mirare, din moment ce poetul suferă, cum puţini alţi congeneri, de „hăul cosmic şi mugurii de sare/ mijiţi pe crengile dimineţii”, de „linia aceea subţire, foarte subţire/ cît un fir de mătase/ dintre frigul  metafizic al fricii/ şi soarele torid al morţii”, pe care o vede străbătînd O lume ce strălucea ca un patinoar sub irizările neoanelor subterane, de „fuioare de ploi. tornade./ ciclonul anotimpului umed/ carnea mea Doamne, trupul e o/ piatră care plînge/ pe care o calc în picioare/ zi după zi” ş.a.]. Citite prin urmare atent, cam toate pasajele peisagistice din volumele Să mori primăvara (1995) şi Flaşneta (2000) îşi schimbă semnul, devenind mărturii eterogene despre Creşterea şi descreşterea luminii de esenţă divină. De acelaşi tratament iluminatoriu se bucură, desigur, şi confesiunile cu varii pretexte (oficierea liturghiei, erosul şi agapé-ul, rostul memoriei, mecanismele istoriei, călătoria, participarea la evenimente culturale, maladia şi spitalizarea), incluse în Peştele albastru (2005), Nordul extatic (2011), Aurora Dreams (2011) ori Artă şi rafinament. Florăria romantic (2012). Li se potriveşte, fără excepţie, miezul poemului Ceasurile s-au oprit timpul stă nu vremuieşte: „bizantine, sofianice lumini/ fluturi sînt pe umeri şi pe gură/ picături de har în zori de zi”. Tristih memorabil, emblematic pentru o poezie în mai multe sensuri luminată, cum este aceea a lui Dorin Ploscaru…

Cristina Chiprian, Pasăre măiastră survolînd infinitul,

Editura Stef, Iaşi, 2014

Primele două secţiuni ale celui mai recent op poetic semnat de Cristina Chiprian, Mithos şi Epos, sînt suave exerciţii de admiraţie ori, dacă vreţi, variaţiuni pe teme şi motive de largă rezonanţă culturală (cosmogeneza/ facerea, universul primordial, cuplul adamic, zborul şi înălţarea la cer, oul şi sfera etc.), trase însă în pasta confesiunii de cert semn feminin. Titlurile textelor vorbesc de la sine despre substanţa şi dominanta lor tematică: Pasăre măiastră previzionînd universul, Pasăre măiastră suprapunînd spaţiul,  Pasăre măiastră inventînd zborul, Pasăre măiastră imaginînd lumea (din prima secţiune), respectiv Povestea celui care a dat o mînă de ajutor la facerea lumii, Povestea celui care a uitat să spună lucrurilor pe nume, Povestea celui care a uitat să aprindă luna şi soarele, Povestea celui care a alergat înaintea timpului, Povestea celui care a capturat cele mai vii sentimente (din cea de-a doua secţiune). Începînd cu seria-recurs la Epos, autoarea manifestă interes pentru dinamica relaţiilor intergenerice şi îmbracă poeticul în registre similinarative sau dramatice. Secvenţe întregi sînt atribuite, după o atentă regie, unor instanţe auctoriale numite, cu metodă, Povestitorul din miazăzi, Povestitorul din miazănoapte, Povestitorul din răsărit sau chiar Şeherezada, şi puse să joace un fel de Divan postmodern. Tot ca o reverenţă intertextuală se construieşte, în fond, şi cea de-a treia secţiune, Ethos. Textele incluse aici sînt tripartite: încep cu o Expunere, continuă cu o Susţinere şi se încheie cu o Peroraţie despre Linia orizontului, liniile de fugă şi liniile de forţă, Saltul de pe loc, saltul peste obstacole şi saltul în absolut etc. Cele mai reuşite sînt cele în care se glosează, în general cu un amestec de amărăciune şi ironie fină, pe tema existenţei ca discurs întotdeauna dublu. Iată, spre exemplu, debutul Expunerii din Oamenii de aici, oamenii de dincolo şi oamenii de nicăieri: „Oamenii de aici spun vorbe frumoase, uneori adormim/ iar visurile noastre se construiesc din vorbele acelea care ne-au intrat în urechi/ făcînd scăriţe de cleştar şi clopote fermecate/ prin care numai îngerii ar putea să ne cheme, dacă ar dori vreodată// Oamenii de acolo scriu vorbe frumoase, uneori ne prind frigurile/ iar visurile noastre se zbuciumă după ce am citit vorbele acelea care ne-au intrat în piele/ făcînd cercuri albastre şi linii întrerupte pe care poţi urca/ dar numai îngerii ar putea să ne sprijine, dacă ar dori-o// Oamenii de nicăieri plămădesc vorbe frumoase, uneori simţim foamea/ fiindcă n-am gustat niciodată din pereţii caselor imaginate/ cu miere şi nucă, întinse peste un aluat/ pe care numai îngerii l-ar putea coace, dacă ar dori-o vreodată”. Un volum realmente interesant, prin care Cristina Chiprian îşi depăşeşte formula exersată în mai vechile Reguli pentru a supravieţui în orice împrejurare sau Declaraţie patetică în baza folclorului argentinian.