Cântecul feribotului
Eu cred în omul solitar
Eu cred în omul solitar
în cel ce călătoreşte singur
cel ce nu goneşte ca dulăul adulmecând
cel ce nu fuge de mirosul omului ca lupul:
Deopotrivă om şi neom.
Cum să te faci părtaş?
Lasă calea de sus şi cea de afară:
Marva din ceilalţi e şi marva din tine.
Calcă drumul de jos acela lăuntric:
Străfundul tău e şi străfundul celorlalţi.
Greu să te dedai cu tine.
Greu să de dezveţi de tine însuţi.
Cel ce o face totuşi în veac nu va fi părăsit.
Cel ce o face totuşi mereu rămâne solidar.
Neiscusinţa e singurul lucru iscusit
în perspectivă.
O lume-i fiecare om
Fiecare om este o lume, populată
de fiinţe oarbe în revoltă obscură
contra regelui eu care le stăpâneşte.
Fiecare suflet ţintuieşte mii de suflete,
în fiecare lume mii de lumi se-ascund
şi aceste oarbe, aceste lumi subpământene
sunt vii şi aievea, deşi neîmplinite,
adevărat vă spun. Iar noi suzeranii
domnind peste miile de virtuali din noi
suntem noi înşine supuşi, captivi
într-o fiinţă mai mare, a cărei eu şi fire
o ştim cum o ştie mai-marele nostru pe cea
a mai-marelui său. Din moartea şi iubirea lor
sentimentele noastre îşi trag nuanţa.
Este ca şi cum o navă imensă ar trece
departe, la linia orizontului, navigând
nedesluşit. – Aflăm de prezenţa ei
abia când vine spre noi la ţărm un val,
întâi unul, apoi altele şi încă altele
lovind şi mugind până când totul redevine
aşa cum a fost. – Deşi totul e altfel acum.
Aşa ne cuprind umbrele ciudatei nelinişti
când cineva ne spune că unii au plecat,
că unii dintre virtuali sunt liberi.
„Diwantrilogin” este o trilogie ce constă din trei culegeri: ”Diwan över fursten av Emigión”, (Divanul cu prinţul Emigionului), ”Sagan om Fatumeh” (Povestea lui Fatumeh) şi ”Vägvisare till underjorden” (Călăuză spre subteran)
Toamna
Toamna când îţi iei adio
Toamna când toate porţile stau deschise
spre pajişti fără noimă
unde bureţi ireali putrezesc
şi pline de apă urmele roţilor duc
spre neant, şi un melc pe drum
un fluture trenţuit în drum
spre neant, ca un veşted trandafir
cel mai mic şi mai urât. Şi amărâţii de iepuri,
proştii dracului
pe firave picioare, beţi în lucirea lămpii seara
chiar şi lampa stingându-se susură despre
stearpa mare a luminii, a gândului arctică mare
cu valuri lungi
tăcuta spumă fremătând
de serii împărţite la serii
din neant prin neant spre neant
frază antifrază perifrază abrafrază abrafarsă
(ca sunetul unei freze)
şi păienjenii ţesându-şi pânza în noaptea tăcută
şi greierii ţârâie
Fără sens.
Himeric. Fără sens.
Călăuză spre străfund[1]
Povestea e nesfârşită:
Începe acolo unde se termină
În acelaşi cerc e omul prizonier
un om, o femeie
un bun, un rău
O mamă. Un tată
O fiică. Un frate.
O pasăre care cu ochii atenţi
Fâlfâie din ram în ram
şi te observă –
Cine e această pasăre ?
E sufletul tău
Ce grea este viaţa păsărilor:
Te privesc, le e teamă de tine.
Versiunea română de Daniel ONACA
[1] Considerată capodopera lui Ekelöf.