Sat părăsit
României de azi,
în care veşnicia moare puţin cîte puţin, sat după sat
copacii au plecat în pribegie
ţinîndu-se ca nişte căţei legaţi cu umbra după oameni
unii chiar au murit
tîrîndu-se pînă la marginea cimitirului
anotimpuri fără nume au curs prin colbul drumului
printre urmele tălpilor celor cari au fost
ţesîndu-şi amintirile între copilăriile părăsite de copii
la malul bălţii din care orăcăitul broaştelor a plecat
zilele
cenuşii sau ameţite de lumină descalecă seară de seară
lăsîndu-se furate de nopţile care îmbracă satul
în care nu mai e nimeni să viseze
printre case
un drum se petrece grăbit
doar el mai ţine minte
că veşnicia s-a născut de mult de tot la sat