LIRICĂ ITALIANĂ- CESARE PAVESE, DE LA POEZIA – POVESTIRE LA DEPRIMISM

Volumul de poezii Lavorare stanca (1930) a însemnat o adevărată revoluţie, inclusiv d.p.d.v. tehnic şi prozodic, punînd în paranteză însăşi tipologia modelelor poetice contemporane. Poezia lui Cesare Pavese (Santo Stefano Belbo 1908-1950 Torino) a intenţionat să fie o poezie-povestire, lipsită de imagini retorice, livreşti, bazată pe fapte esenţiale şi cît era cu putinţă de clare, simple şi obiective, în opoziţie cu poezia abstractă a ermeticilor tip Bigongiari sau Luzi. Exemplul unui limbaj amprentat de naturaleţe i-a fost oferit de torinezul Guido Gozzano (1883-1916), cu felul său firesc de a numi lucrurile şi evenimentele pe fundalul cenuşiu al cotidianităţii.

Cu totul diferite vor fi însă poeziile din ultimele două culegeri ale poetului şi romancierului piemontez, La terra e la morte şi Verrà la morte e avrà i tuoi occhi, publicate postum de Editura Einaudi (Torino, 1951). Dicţiunea poetică devine mai fluidă, discursul liric se bazează pe imagini care nu mai au o relaţie directă cu un fapt anume sau un obiect specific. Conexiunile cu realitatea sînt cvasi abolite, respectivele versuri părînd să fie o revizitare a repertoriului petrarchesc şi leopardian, inclusiv d.p.d.v al motivelor poetice, ca de pildă binomul iubire-moarte, puse într-o nouă perspectivă şi anume, cea a mitului. Este trecerea de la o poezie concepută ca povestire la poezia-cîntec ce adoptă versul scurt, forme şi ritmuri melodice, biografismul.

La începutul anului 1950 Cesare Pavese se află la Roma. Cetatea Eternă îl dezamăgeşte prin climat şi reaşezarea agresivă a categoriilor sociale. În această stare sufletească o cunoaşte pe Constance Dowling, venită în Italia cu sora ei Doris, care jucase în filmul neorealist „Riso amaro”, alături de Silvana Mangano, Vittorio Gassman şi Raf Vallone. Fapt e că la 42 de ani se îndrăgosteşte de mai tînăra Constance. Reîntors la Torino, are ocazia s-o revadă pe americanca venită într-un fel de vacanţă scurtă , dar şi ispitită să flirteze cu un celebru literat italian, traducătorul lui Melville în italiană (Moby Dick). Merg împreună în staţiunea turistică montană Breuil – Cervinia (Val d’Aosta), dar spre repetata deziluzie a lui Pavese, Constance trebuie să plece rapid în America pentru a-şi încerca norocul la Hollywood. Contractul ei era mult mai important decît investiţia sentimentală profundă a unui individ complicat şi aproape plictisitor în felul de a-i face avansuri. Scriitorul „se răzbună”, dedicîndu-i romanul La luna e i falò.

Nici măcar primirea premiului Strega pentru romanul La bella estate în iunie 1950 nu-l poate scoate din starea de deprimare în care se afundase. Dezamăgirea amoroasă pricinuită de indiferenţa actriţei americane, adăugîndu-se depresiei de tip existenţial, l-au determinat să se sinucidă pe 27 august într-o cameră de hotel din Torino, înghiţind conţinutul a 16 pliculeţe de somnifer. Faimosul său jurnal Il mestiere di vivere, 1935-1950 se termină cu fraza: „Toate astea îmi fac greaţă. Cuvintele, inutile. Un gest. Nu voi mai scrie”.

Cesare Pavese şi-a încheiat viaţa ca practicant şi victimă totodată a „viciului absurd”(Geo VASILE).

 

Din LAVORARE STANCA

Femei pătimaşe

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,

Pe cînd marea se evaporă, cît vezi cu ochiul.

În pădure frunzele tremură, iar cînd ies afară

Precaute călcînd pe nisip, se aşează la ţărm. Spuma

Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cît e ţărmul de lung.

 

Fetelor le e teamă de algele înmormîntate

Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:

De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la mal,

Zicîndu-şi pe nume, şi uitîndu-se una la alta.

Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă

Sînt enorme şi se văd mişcîndu-se şovăitoare,

Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea

E un refugiu tihnit pe cînd soarele asfinţeşte,

Mai sigur ca prundişul, dar fetelor negricioase

Le place să se arate stînd încolăcite-n cearşaf.

 

Stau toate pe vine, trăgîndu-şi cearşaful

Pe gambe, şi scrutează întinderea mării

Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza vreuna

Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare

Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,

Să înşface şi să-nfăşoare trupul tremurător.

Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.

 

Străina aceea necunoscută care înota nopţile

Singură şi goală, în întuneric atunci cînd luna se-ascunde,

A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.

Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare

Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pîn’ la ea.

 

Simplitate

Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-n puşcărie

Ori de cîte ori muşcă dintr-un codru de pîine.

În puşcărie visa iepuri gonind

Peste ţarina iernii. În negura iernatică

Omul trăieşte între ziduri de străzi, bînd

Apă rece şi muşcînd dintr-un codru de pîine.

Unii cred că după asta viaţa renaşte,

Că respiraţia se domoleşte, că iarna revine

Cu mireasmă de vin în cîrciuma cea caldă,

Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred,

Cît timp sînt înăuntru cred. Într-o seară sînt liberi să iasă,

Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănîncă la căldură

Voioşi. Trebuie priviţi de la geam.

 

Omul singur cutează să intre să bea un pahar

Atunci cînd dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din faţă:

Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.

Muşcă din codrul de pîine ce mirosea a iepure

În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pîine

Nici a nimic. Şi pînă şi vinul miroase a negură şi-atît.

 

Bărbatul singur se duce cu gîndul la cîmpiile-alea, mulţumit

Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie

Încearcă să cînte în şoaptă. Revede

De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi

Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.

Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.

 

Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală cînd marea e încă în beznă

Şi stelele pîlpîie. O adiere ca o boare caldă

Vine de pe ţărm unde e matca mării

Îmblînzind respiraţia. Este ora cînd nimic altceva nu se

Poate petrece. Pînă şi pipa-ntre dinţi

Atîrnă stinsă. Noptatec blîndul zbucium al valurilor.

Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi

Şi se uită cum înroşeşte pămîntul. Marea, şi ea,

În curînd va fi precum focul, înveşmîntată-n văpăi.

 

Nu-i lucru mai amar decît zorii unei zile

În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar

Decît să te simţi zadarnic. Atîrnă de cer ostenită

O stea verzuie, surprinsă de zori.

Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc

La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;

Se uită şi cade de somn printre munţii posomorîţi

Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului

E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

 

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare

Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mîine

Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie

Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate petrece.

Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.

Cînd ultima stea se stinge pe cer,

Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

 

*în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

 

Din VERRA’ LA MORTE E AVRA’ I TUOI OCCHI

Şi-atunci noi laşii

noi care iubeam seara

murmurîndă, casele,

cărările de-a lungul rîului,

luminile roşii şi murdare

din locurile-acelea, durerea

prea dulce şi tăcută –

noi ne-am smuls mîinile brusc

din lanţul viu

şi am tăcut, dar inima

ne-a tresărit de sînge,

şi toată tandreţea s-a stins,

uitarea de sine s-a risipit

pe cărarea de-a lungul rîului –

nemaifiind robi, am ştiut

că sîntem singuri şi vii.

 

You wind of March

Eşti viaţa şi moartea.

Ai venit în martie

pe pămîntul gol –

fiorul tău dăinuie.

Sînge primăvăratic

– anemone sau nor –

pasul tău uşor

a răvăşit pămîntul.

Durerea se-ntoarce.

Pasul tău vaporos

a readus durerea.

Era frig pe pămînt

sub un biet cer,

era neclintită, sigilată

într-un vis tulbure,

precum cel ce nu mai suferă.

Chiar şi gerul era blînd

înlăuntrul inimii, adînc.

Între viaţă şi moarte

speranţa nu se rostea.

 

Acum are un glas şi un sînge

orişice lucru viu.

Acum pămîntul şi cerul

sînt un fior puternic,

le răsuceşte speranţa

le răscoleşte dimineaţa

pasul tău le scufundă,

răsuflarea ta de auroră.

Sînge primăvăratic,

tot pămîntul se zbuciumă

într-un zbucium străvechi.

Ai readus durerea.

Eşti viaţa şi moartea.

Peste pămîntul gol

ai trecut uşoară

ca rînduneaua sau norul,

iar torentul inimii

s-a redeşteptat şi ţîşneşte

şi se oglindeşte în cer

şi răsfrînge lucrurile –

iar lucrurile, în cer şi în inimă

îndură şi se răsucesc

în aşteptarea ta.

E dimineaţă, iată aurora,

sînge primăvăratic,

ai răvăşit pămîntul.

 

Se răsuceşte speranţa

şi te-aşteaptă, te cheamă.

Eşti viaţa şi moartea.

Vaporos îţi e pasul.

 

Voi trece prin Piazza di Spagna

Va fi un cer limpede.

Străzile se vor deschide

spre colina de pini şi de piatră.

Tumultul străzilor

nu va înrîuri acel aer ferm.

Florile stropite

de culori la fîntîni

vor face cu ochiul ca femeile

amuzate. Scările

terasele rândunelele

vor cînta în soare.

Se va deschide strada-aceea,

pietrele vor cînta,

inima va bate tresăltînd

precum apa-n fîntîni –

acesta o să fie glasul

ce-ţi va urca scările.

Ferestrele vor avea

mirosul pietrei şi al adierii

matinale. Se va deschide o uşă.

Tumultul străzilor

va fi totuna cu tumultul

inimii în lumina tulbure.

 

Vei fi tu – neclintită şi limpede.

 

E-ntunecată dimineaţa ce se scurge

fără de lumina ochilor tăi.

 

Traduceri de Geo VASILE