Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii !
Au fost aduşi la Festivalul Poezia la Iaşi, din cele patru zări, poeţi tot unul şi unul, cu IQ–ul mult peste media prozatorilor şi dramaturgilor la un loc, poeţi cu simţurile mereu în alertă, pregătiţi să primească miracolul naşterii frumuseţii oricând şi oriunde, cu ADN-ul liric verificat de critica literară de cea mai înaltă calitate… Se zice despre poeţi că au fost oameni cândva serioşi, bine înfipţi în real, cu tabla înmulţirii şi împărţirii ştiute pe de rost înainte de a intra la şcoală, raşi, tunşi, frezaţi, cu ştanţa cuminţeniei aplicată, glorios, pe frunte. Dar nu se ştie de ce şi când au fost smulşi de o mână dumnezeiască din rostul lor de fiinţe obişnuite, inseriabile, onorabile, cu statut de premiant model , mire model, beţiv model, tată model, bolnav model, mort model, şi aruncaţi de-a dreptul cu capul în nori şi în laboratoarele încinse ale visului… Au fost osândiţi să-şi trăiască de atunci încoace singularitatea mai mult sau mai puţin păguboasă şi să-şi hrănească «tenia poetică», devoratoare, cu propria lor viaţă. Au venit la Iaşi poeţi cu meserii grele, cum este aceea de a fotografia urma vântului pe apă, sau aceea de a construi un Poetryland chiar şi pe faţa nevăzută a lunii…E drept că sunt îndeletniciri neînscrise în nomenclatorul meseriilor, dar asta e o dovadă în plus că poeţii au abilităţi senzoriale de speriat, că secretă în urma lor, naiba ştie cum, peisaje de vis, amintiri din vieţile noastre anterioare, fiinţe de hârtie şi tuş tipografic mai reale decât zidurile, iarba, duşmanii şi taxele. Poeţii cu care m-am întâlnit la Iaşi sunt alcătuiri ciudate din materii stelare şi terestre, din litere de sânge şi lumină, parfumuri subtile şi ţepi radioactivi. Fie tineri imberbi, rapperi neîmblânziţi, lingvistic insolenţi până la marginea spaimei, intratabili, îngreţoşaţi de tot şi de toate şi mai ales de tot ceea ce a existat înainte ca ei să se nască, fie bieţi oameni trecuţi de jumătatea vieţii, (nel mezzo del camin di nostra vita!), gestionându-şi cu zgârcenie geniul rebel de altădată, dăruiţi cu chelii respectabile, deja luminiscente, cu ochelari HD 4 de transfigurat realitatea biografiilor în poezii, ghicitori, eresuri şi poveşti rose-bonbon; toţi « rude de gradul unu cu Dumnezeu însuşi », poeţii i-au firitisit pe iaşioţi, în timpul Festivalului de dimineaţă şi până noaptea târziu cu darurile împărăteşti ale poeziei!
De fapt noi, poeţii, am încercat să-i smulgem din tabieturile lor pe locuitorii din fabuloasa metropolă-împărăţie întinsă pe şapte coline -pe Galata, Cetăţuia, Şorogari, Copou, Bucium, Breazu şi Repedea, printr-un asalt-surpriză dus cu praful radioactiv al imaginilor poetice, muiate-n acizi viguroşi de tip rock’n roll, heavy metal, beat. Am încercat să-i facem să uite de sulfuroasa existenţă de pe timpul dictaturii, băltind încă sub înfăţişarea viclean-bonomă, fals liniştită, stângaci ascunsă în zâmbetul de circumstanţă, în ciuda faptului că vreun iaşiot mai neaoş, cu glas critic ridicat la măreţia pumnului ţinea morţiş să restabilească, cinic, adevărul nostalgicilor: „Care dictatură, bă, poete? Bă, intelectualule! Noi muncim, nu gândim! Nu ne arde de poezele! Bă, voi nu aveţi de lucru? La muncă, tataie!
Pentru unii dintre poeţii veniţi Festivalul Poezia la Iaşi, din 22-24 iunie, lectura versurilor în faţa unor oameni pe care nu-i vezi, nu-i auzi, reedita viziunea unei lumi absurd-comic-tragice din Scaunele lui Eugène Ionesco, în care fiinţele umane decad din statutul lor existenţial, se reifică şi dispar, apoi, în neant… Spectatorii erau răspândiţi prin diverse zone ale oraşului după regulile bizare ale camuflajului urban, sau ca în jocul de-a baba-oarba. Îi simţeai prin preajmă respirând, foşnind, dar de văzut, de auzit, nu-i vedeai, nu-i auzeai.
Într-adevăr, a fost un experiment poetic ciudat, ca în luptele de gherilă urbană, probabil unic în felul său, care s-a desfăşurat într-o concepţie grandioasă, uşor avangardistă, în puncte fierbinţi ale Iaşului: la Podu Roş, în Copou, în Tătăraşi, în Piaţa Unirii, la Palas, prin cartierul Alexandru cel Bun, pe Pietonalul Ştefan cel Mare, în pasajul Lăpuşneanu, la ore dintre cele mai năstruşnice.
Aproape câte o oră şi jumătate, la prânz, când tot omul şi dobitocul se trag la umbră şi, cei mai norocoşi, trag la aghioase, dar şi după-amiază, di pi la patru, li „se injecta poezie în sânge” iaşioţilor. Ceremonialul solemn şi auster pentru cei mai mulţi, sau tortura amical-piperată pentru câţiva acriţi pe orice vreme, continua până când căldura soarelui era diminuată de câte o pală de vânt sau de iureşul vreunui motociclist către irezistibila amendă. Atunci era şi momentul când apăreau primii clienţi pe la terasele de sub irealii tei, iaşioţi şi ei, de pe Corso, din Copou, de la Socola… pentru câte o bere brumată (Hai două!…, dar unde au mers două, merge şi a treia şi apoi fără număr !…, fără număr !…).
În pieţele publice din zonele amintite mai sus, era instalată câte o scenă de mici dimensiuni, din lemn masiv de brad, cu un banner explicând experimentul, pe un fundal mai degrabă auster. În mijlocul scenei era înfipt un microfon foarte sensibil. În dreapta şi stânga, sus, nişte reflectoare aşteptau să intre în acţiune măcar la lăsatul serii. Două boxe de amplificare îşi făceau treaba în bună pace, vegheate de un tânăr camuflat după nişte căşti uriaşe în urechi şi ochelari negri tip macho. Probabil că ştia de ce este acolo.
În faţa scenei, la vreo cinci şase metri, câteva scaune „aşteptându-l pe Godot”… care s-a cam lăsat aşteptat… Ceva mai departe, uşor retraşi din văzul lumii, doi poliţişti şi o poliţistă se prefăceau că nu-i interesează nimic. Priveau în golul istoric postbacovian…
Pe scena aceea s-au „produs”, într-o năucitoare rotaţie de montagne russe, poeţi din cele patru zări împărţiţi milităreşte în trupe de asalt. Cum să spun, „asalturile” propriu-zise asupra unui public nevăzut, dar prezent peste tot (măcar în închipuirea poeţilor!) au fost, pentru unii, lecţii de execuţie publică, făcute cu minuţiozitate ştiinţifică şi răceală de chirurg, dar cu aprobarea speriat-amuzată a poeţilor înşişi. Aceştia au cedat, iar naiba ştie de ce, unui masochism pufos, vivant, pe care însă l-au pigmentat cu un sadism bine calculat, strecurat în versuri. Au fost lecţii de schingiuire benevolă a sinelui de dragul unei eugenii întârziate… Atunci am dat, noi, poeţii, lecţii de sinucidere mentală, lecţii de umilire a vanităţilor liricoide în faţa unui popor ascuns „cum numai marea sub clopotele verzi” prin balcoane, la tarabe, prin bistrouri, la intersecţia cu păcatul, prin parcuri cu umbră leneşă. Nu pot trece cu vederea faptul că, uneori, au fost, parcă chiar pe drept, şi lecţii dure de punere la punct a unor poeţi căzuţi în delir, pentru extravaganţe lingvistice, vecine cu insolenţa şi injuria, cu „cremenalul” şi beţia de cuvinte. Blânzii iaşioţi au încercat, mai în glumă, mai în serios, să-i pună la colţ prin întoarcerea spatelui (Hai, băi, de aicea, că e naşpa!), prin indiferenţă (Ci ni priveşti pi noi chestia aiasta?!?), prin comentarii fără obiect, fără subiect şi predicat, prin scuipatul cătrănit şi abundent într-o parte, prin care se sancţionează derapajul bunului simţ, dar se relevă şi comportamentul grobian al celui care face gestul. N-a lipsit degetul mijlociu ridicat pentru a înţepa şi dezumfla brutal bucuria copilărească a poeţilor de a bate câmpii cu graţie prin cerul iaşiot, încărcat electric şi bah(lu)ic…
Pentru cei care cred că întâlnirea cu poezia şi trăirea ei autentică sunt acte de profundă intimitate ca actul erotic sau rugăciunea, experimentul iaşiot din 22-24 iunie 2014, cu ieşirile în spaţii publice la ore greu de digerat au echivalat cu violul orgiastic în grup, ca la ceremoniile religioase din antichitate dedicate fertilităţii, ori cu jupuirea de viu a ego-ului prea plin de sine… De aceea mulţi dintre poeţii cu naturelul excesiv de simţitor, arătau, după experiment, ca nişte zombi scăpaţi prin gaura cheii dintre zidurile Goliei – muţi, cu ochii pierduţi în ceţuri, albind şi bătând spre vineţiu, cu buzele uscate, mâncaţi pe dinlăuntru de ‚tenia’ creatoare a lui Llosa, într-un delirium tremens incipient şi letal… Păreau plini de remuşcări că s-au lăsat seduşi de promisiunile unor gloriole de doi bani, că şi-au încălcat severele principii morale, poetico-religioase, că şi-au arătat goliciunea mai mult sau mai puţin zeiască unei lumi indiferente, dacă nu ostile.
Pentru extrovertiţi, dimpotrivă, ieşirile în agora au fost băi de mulţime binefăcătoare, însoţite de disperate încercări de a ocupa cu totul orizontul intelectual şi afectiv al ascultătorilor, de a le invada, imperialist, viaţa, sufletul, visele, de a le subjuga, prin paralizie şi vrăjitorie evocatoare, voinţa. Puţini poeţi au şi reuşit… Hidra anonimă are inepuizabile resurse de a-şi conserva mediocritatea, lipsa de avânt metafizic, instinctul de supravieţuire fără efort sau cu consum de energie cât mai mic. E greu să convingi că poţi fi lăsat în casă fără să fie ameninţate viaţa, onorul, liniştea, tabieturile, vazele, lustrele… stăpânilor casei…
Am făcut parte din faimosul grup de asalt liric G7 (din care n-au rămas decât şase: Marius Chelaru, Ion Tudor Iovian, Paul Gătăianţu, Ion Lascu, Grigore Chiper, Sterian Vicol). Şapte-şase, dar grei de talent, gureşi după o vodcă, două cu suc de roşii, maeştri în levitaţie prin Hotelul Unirea şi în scrierea pe dedesubt, ironici de nevoie, kafkieni din naştere, don quijoţi prin educaţie psihedelică, urmuzieni prin udare la rădăcină cu Fetească seacă de Cricova ori, la o adică, Tămâioasă de Bohotin, iovinieni prin rotire şi înşurubare în lucrul în sine, chelarieni prin catapultare din Tătăraşi în Lăpuşneanu, pe Corso, şi, de acolo, în ciudatul Podu Roş, laschieni îndulcind verdele de Paris, prin melancolizare, vicolieni salivând după fetişcane sans frontières şi moldovence preapline, gătăienţieni cu explozie întârziată din Novi Sad, chiperieni strunindu-şi cu eleganţă furiile…
Am fost noi, poeţii, teama de ridicol, singurătatea paralizantă, teii toropiţi de căldură, Sfântul Duh întrupat poate într-unul din zecile de porumbei din scuaruri, şi spectatorii de ocazie. Unii dintre spectatori au fost, probabil, aleşi de soartă ca să se înfrupte din poezie pentru prima oară în viaţa lor, cu adevărat, tocmai acum, în zilele festivalului, dintr-un iunie fabulos. Alţii păreau picaţi din întâmplare într-un loc nepotrivit şi într-un moment la fel de nepotrivit. După o baie rapidă de poezie, se arătau intrigaţi, nedumeriţi, îmbufnaţi că li s-a arătat pisica lirică, împotriva voinţei lor, ca să nu mai aibă de acum înainte liniştea de catifea obosită a după-amiezelor din dulcele târg moldovinesc. Am aflat că au sfârşit, doar câţiva dintre ei, să mulţumească cerului că au ajuns şi astfel de vremuri… Că au ajuns, adică, să se afle pentru câteva clipe printre fericiţii lumii… Au întrevăzut, atât cât s-a putut, printre imaginile create de omuleţii de pe estradă din cuvinte obişnuite, frumuseţi despre care nici nu bănuiau că există! Au trăit mirajul transformării cuvintelor de toate zilele, ca la Cana Galileei, într-un fel de vin de împărtăşanie…Poate că nu în toţi cei care au ascultat, versurile au dat roadă, poate că nu s-au produs, în toţi, iluminări, nici deschideri deosebite către alte structuri ale lumii. Şi totuşi, o emoţie nemaiîncercată până atunci, un gând mai altfel, o înţelegere mai bună a propriei existenţe, naşterea toleranţei pentru un alt fel de frumuseţe, pentru un alt fel de oameni au fost de ajuns să justifice, în profunzime, Festivalul Poezia la Iaşi, ediţia 2014 . Sper că au înţeles că pe lume există şi altceva decât manelele ţigăneşti, emisiuni de tipul «Te pui cu blondele?», telenovele lăcrămoase şi tabloide şiroind de sânge, moarte şi sex!
Dar nu-i pot uita pe bătrâneii cu burtă de turtă dulce, ţinută în bretele nemţeşti, molfăind covrigi cu susan şi miere, ştergându-se de transpiraţie şi emoţii funerare, cu batiste uriaşe ori direct cu mâneca sacoului de mire. Încă îi mai aud povestind domol, aşezaţi pe bănci cu vopseaua dusă, cum de s-au afumat de dimineaţă cu câte un păhăruţ de «–Adio, mamă! » / «–N-avem!»/ «–Săniuţa!» «–N-avem!»/ «–Un ţoi de doi ochi albaştri!»/ «–N-avem!»/ «A-atunci, cruci şi dumnezei: Doi pe-o creacă!»/ «–Nici de asta n-avem!… Tequila, nene, ori… valea! Să vă dea Poeţii ăştia băutură pe gratis, sărăciilor ce sunteţi! Aţi fost şefi de cur la mori de vânt şi-acum vreţi tot bunătăţi! Luaţi de astea, genetice, venerice, cu chimicale, fantezii cu rahat!».
Păreau resemnaţi şi acum ascultau cu gura căscată, fascinaţi-nedumeriţi-acri-nervoşi-în prostraţie, sau în răscol priapic neaşteptat, versuri susurate pe diverse tonuri de nişte cetăţeni picaţi din cer.
Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii! Un desant de cetăţeni năuci, un fel de îngeri-felceri cu şepci albe trimişi să lipească afişe într-un oraş care se reinventa europenizându-se. Un desant de diavoli ironici, năduşiţi, «botezaţi», «păstă tot mânjiţi cu smoală» şi cu polen de floare de tei aurifer, cu mobilele şi drujbele poetice pornite. Naiba ştie ce erau, că oameni nu prea păreau să fie, clămpănind despre un asalt al Poeziei asupra Iaşilor, cu palmele goale, dar… cu imagini, domle, cum să spun io,… Bestiale! De dat ortu popii fără părere de rău!
Am întâlnit şi spectatori sprijiniţi în bastoane cu noduri artistic-reumatice. Se vedea că n-aveau niciun chef de viaţă. Dar de băut şi de f…t, da. Se prea poate să fi fugit de acasă de gura soţiilor prea gureşe şi prea stăpâne în acest ireal iunie. Unde? Nu se ştie. Aşa, în oraş… Poate la una mică cu băieţii de cartier… Poate au fugit de prea multă singurătate şi frică din garsonierele cu miros de urină, de moarte şi păcat.
Au avut totuşi noroc. Le-am oferit noi, pe tavă, ca pe Capul Sfântului Ioan Botezătorul, poezie, sperăm bună… Ar trebui să le-ajungă, ca răscumpărare pentru existenţa ternă de până atunci, măcar până la salariul următor, sau, după caz, până la următorul ajutor de şomaj, pensie sau următorul Sfântu Aşteaptă…
Şi-au amintit de feminitatea lor secretă, de frumuseţea primăvăratică a altor vârste şi au roşit ruşinându-se la auzul unor versuri de dragoste, femei asudate, cărând sacoşe pline cu varză trufaşă, cartofi rozalii, papuci de casă, hârtie igienică, ieftină, din aşchii de brad şi noduri de cârpă. Unele, mai răsărite, mai citite, cu telenovelele la zi, care etalau andrele de sârmă sau de lemn de bambus, mileuri veşnic neterminate, două pe faţă, două pe dos, tu!… se trezeau, la o frântură de vers mai îndrăzneţ, ciripind dintr-o dată, îmbujorate, pe nerăsuflate de la coadă la cap şi îndărăt toate istoriile sud-americane cu iubiri romanţioase, cu bibliografia filmică din tabloide cu tot…
Au nimerit în plasa întinsă viclean de poeţi, fetişcane tip aspidă, îmbrăcate sumar şi agresiv, diavoliţe grăbite să nu rateze întâlnirea cu Brad Pitt din Căcaina ori cu Ramon telenovelistul. Ceva supranatural le făcea să se oprească în plină stradă, ca să asculte poemul întreg sau măcar câte un vers citit mai apăsat sau cu încrâncenare. Pentru unele domnişoare, însă, spre disperarea unor trubaduri postmoderni prezenţi la Iaşi, alegerea era de mult făcută: Câştigător la puncte în duelul cu poezia era, inevitabil, Brad Pitt din Căcaina, sau Ramon din Şorogari !
S-au lăsat ademeniţi de poezie până şi copiii care împingeau cercul de vis al lui Giorgio de Chirico, ca să taie diametral Piaţa Unirii într-un halou halucinant de periculos. La fel s-a întâmplat cu băieţii acneici şi fusiformi, tunşi punk, călare pe biciclete sofisticate, încercând salturi mortale, dar şi cu băieţandrii cărora le-au mijit tuleiele. Deşi păreau prinşi, parcă pentru totdeauna, de mirajul tabletelor cu ‘n’ oportunităţi erotice în exces, nu s-au îndepărtat când poeziile baletau provocator în jur…
N-a fost chiar o minune, dar nici nu e de neglijat faptul că tânăra generaţie încă mai are organul poetic în viaţă !
Nesperat de uşoară a fost întâlnirea cu aurolacii din parcările cu plată ori din tufişurile de oleandru, cărora le-am oferit gratis, în poeme ermetice, drogul orgasmic (Ah, ah ! Nu orgasmul cosmic şi comic, ci Organonul aristotelic!).
Mă gândesc şi la necuvântătoarele din grădinile înnebunite de mirosul florilor de tei străjuind străduţele domolului Târg, câinii şi pisicile… care ne-au studiat pe îndelete, de la umbră… (Sper să nu fie ultimii tei şi ultimii câini din fosta capitală a Moldovei, actuala locaţie a trandafirilor japonezi şi a oniricilor bah(lu)ici fără leac de vindecare.) Micilor fiinţe care aspiră de mii de ani la cuvânt le-am indus, cumva, prin versurile noastre porniri, poate chiar idei! de răzvrătire împotriva propriei condiţii că încă se canonesc cu alfabetizarea IT-istă, în loc să se perfecţioneze în visătorie şi lene moldavă… Dar câinii Iaşilor au fost siliţi să schimbe libertatea şi oasele goale pe zgarda antipouces şi pe gulaşul câinesc la cutie. Ubi sunt qui ante nos ?… La Râpa Galbenă, prin mâlurile Bahluiului, la Războieni, la Baia, prin Căcaina, la Şorogari.. Şi pe oasele lor stă pământul Iaşilor ca pe umerii unor uriaşi !
Nu uit, cum aş putea comite o asemenea imprudenţă !, pisicile aristocrate, spectatoare desăvârşite pe orice vreme şi în orice vremuri… Am reuşit, cu eforturi, căci sunt tare pretenţioase, să le scoatem din somnolenţa dulce de prin balcoane, unde zăceau ghiftuite cu plăcinte poale-n brâu, muşchiuleţ degresat, iaurturi cu doar 0,5% grăsime… Poeziile noastre le-au retrezit mândria că sunt cu adevărat aristocrate (ca în Egiptul faraonic !). După aproape cinzeci de ani de post cu peşte congelat şi ‘adidaşi’ învineţiţi, gheare negre de pui mioritic-cianotic, muncă prin subsolurile insalubre, războaie crunte cu şoricimea înfometată şi rea, meritau şi ele o istorică revanşă… Au avut-o în regalul nostru de poezie!
Nu-mi fac iluzii că posibilii noştri ascultători vor deveni dintr-o dată cititori de poezie, dacă până atunci n-au citit nimic altceva decât facturile la telefon, gaze şi lumină şi poate, din când în când, vreun proces verbal de constatare că sunt alegători şi plătitori de taxe şi impozite, cu diplomă de bac luat prin copiat… Ceea ce e cu totul altceva! Dar măcar am testat rezistenţa la şocuri poetice a iaşioţilor !!! E şi asta e o victorie, monşer!
Să dea Domnul să nu fi fost doar o manifestare conjuncturală, de bifat în hârtiile primăriei, printre multe altele, de duzină şi repetitiv-inutile!
La mulţi ani Festivalului internaţional POEZIA LA IAŞI ! Să ne vedem şi să ne auzim şi la anul şi LA MULŢI ANI !
o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori
„am deschis poarta iadului” – zice –
şi căpcâni de smoală şi sânge şi litere strâmbe se revarsă
huind
în odăi pe străzi în păduri peste ape
din mintea înnegurată
din gânguritul copilului
din lacrima despicată cu toporul
din inima cea bună a samarineanului
şi nu mă lasă nici să trăiesc
nici să mor
în ţara asta a lui nichipercea şi-a nimănui
„lepădat sunt din faţa ochilor Tăi” – spui şi tu şi tu şi tu
şi ei sunt câtă frunză şi iarbă
şi ei sunt legiune –
frig şi spaimă urât şi târziu în preajma lor
vaet şi hulă
scârnă aruncată pe flori cărţi făcute scrum
vaca Domnului strivită cu bocancul
încrâncenare
şi ei
călare pe suflete hrănindu-le cu murdărie
cu smârc şi otravă grâu stricat cântece cu moarte gloduri
şi ei
cu gheara înfiptă în gâtul tatălui
şi ei descărcând pubelele eşecului
în ochiul mamei curat
hohotind
hohotind
şterge-i Doamne din lume şterge-le numele din catastifele tale
adu
zăpezile copilăriei
florile de cireş
plânsul în sughiţuri al băieţelului părăsit pe autostradă –
în lăcaşul încăpător al spaimei
picură Doamne lumină
să ningă doamnelor şi domnilor cu fulgi de lumină
ia uite-l
pe Marinică D.J. care îmi cere un foc
să-şi aprindă fitilul vieţii lui cenuşii
uite-l
pe Bobo-Trei-Nasuri răscrăcărat peste calea ferată
vrea să-i dau o chitanţă ca să locuiască
în paradisul Cursa de Şoareci
măcar trei ani
el cu puştoaica lui friptă la 220 V cu multă dragoste
iată-l
şi pe Muri-KK omuleţul de gumă şi rumeguş cu un ochi roşu şi un ochi alb
jupuind sfinţi şi filozofi din Jena şi Sankt Petersburg
cu briceagul
toţi vor muri – zice – deja au făcut-o prin ganguri umede şi reci
fără să plătească Organonul
-ah ah ah nu –
ci Orgasmul cosmic comic şi unic
acum îmi arată bicicleta cu care a mers pe ecuatorul ceresc
fără să cadă în hăuri
şi pe don’şoara aceea
frumoasă cât eu nici nu pot
o mai frumoasă să-mi socot
ca soaţă pentru Barbă-Cot
ay ay ay
¡ Lolita – fetiţa cu Tom Degeţelul în mână
deja în flăcări erotice ¡
iat-o
cum trece
dintr-o parte în alta prin ureche
cu vrăjitorul din Oz
cu păsărica împăratului Roş
sfârâind lângă Pipăruş cel Viteaz
ay ay nebunatico
te-ai culcuşit în ventricolul stâng
şi aştepţi
să vină primăvara să-ţi crească sânii cât pâinile
o să cânţi acuşica ambetată absolut de clorofila lui aprilie
„trei iezi
cucuieţi
fetei uşa descuieţi
dar
pe rând
pe rând
băieţi”
dar ei nu mă lasă
să dorm să dorm
să intru încet în mine
ca apa în apă
ca lumina în pământ
ca pământul în pământ
şi ei cotrobăie prin sertăraşele minţii cu băţul cu gheara
-ce-or fi căutând –
poate chipul tău străvechi de om
aruncă
giocondele odaliscele acadelele serenadele în stradă
pe Venus-în călduri-şi-în-spume –
o împăiază
bat ţăruşi în inima dragostei
fac
din parcul de distracţii al poeţilor de anţărţ
o debara cu vechituri pentru hrana academiei
se lăfăie
cu sentimentele de doi bani cu plânsetele pufoase şi dulci
copiate la indigo
de omul căzut în macacus macacus
şi ei dau foc
peisajelor de septembrie tivite cu albastru celest şi cu aur
toarnă gaz şi motorină
peste dumitriţe şi begonii
în ţevăria coşmarului care începe din apartamentul 12
de pe Bălcescu din Buhussy-City
dintr-o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori
ca lumea să se-nvârtă să se-nvârtă
până la uitarea de sine
să se-aleagă
praful şi pulberea şi de ea şi de dorinţele noastre
da da omule
uită cine eşti
uită-ţi numele
smulge-ţi rădăcinile din smoală şi din smârc
despeliţează-te
aruncă în foc pieile multe şi râncede
ale vârstelor
aruncă-te în ziua de mâine
dă-te de-a berbeleacul
prin paradis
prin sare şi pier
dă-te cu capul de toţi pereţii
omule
tot mai puţin om
omule macacus macacus
şi spune
NU
şi spune NU