POEZIE ŞI ABSURD : DE LA IMAGINARUL BAROC LA „TAVERNA CU POEŢI” FRANCEZI CONTEMPORANI 

 Grupajul de traduceri de mai jos se vrea un arc sui generis peste timp, încercând să-i unească tematic, la o distanţă de peste trei secole unii de alţii, pe uitaţii poeţi baroci cu amatorii de poezie din Angers. Căci şi unii şi alţii constituie o pepinieră de mlădiţe creatoare.

Astfel, dacă poeţii baroci vor aduce un suflu înnoitor la umbra marilor „arbori” ai clasicismului francez, probându-şi actualitatea printr-un bogat repertoriu de teme, motive şi idei ce ilustrează recurenţele eonului baroc din Antichitate până astăzi, Taverna cu poeţi din Angers este un club literar şi artistic creat în anii ’60 de către poetul Jacques Pierre din dorinţa de a-i reuni pe toţi amatorii de poezie ( numiţi cu un termen inventat de el, poésiens ) şi de arte plastice din Angers.

Dacă omul baroc îşi creează în sine şi în jurul său o lume imaginară, adesea absurdă, un theatrum mundi în care se instalează ca-ntr-o alternativă mai viabilă la lumea reală, les poésiens din Angers îi evocă pe oamenii circului, pe boemienii şi personajele Commediei dell’ Arte. Când dezamăgit, mentorul şi creatorul Tavernei cu poeţi se aseamănă până la identificare cu „bătrânul clovn împleticindu-se pe-un fir de lumină”, el afirmă paradoxal că  „un clovn nu poate muri…”.

Asemenea lui, nici Poetul nu poate muri… Căci moştenirea lăsată de el este întotdeauna un monument de cuvinte din care se vor dura mereu altele, după algoritmul horaţian Exegi monumentum… deschis la infinit.

 Constanţa Niţă

 

Le Chaos ( 1 ) / Haosul

Această primă lume – o formă fără formă –

Era un vraf confuz, o grămadă diformă

De hăuri, o prăpastie, un corp prost măsurat,

Un haos haotic, un maldăr îndesat,

În care toate cele se-nghesuiau confuz,

Lichidul cu uscatul fiind în vrăjmăşie,

Rotundul cu-ascuţitul, cel rece cu cel cald,

Cel moale cu cel dur, cel scund cu cel înalt,

Amarul cu dulceaţa. Pe scurt, într-un cuvânt,

Pământul era-n cer, iar cerul în pământ…

În timp ce aer, foc şi lut sălăşluiau în mare,

Iar marea, focul, lutul în aer aveau stare…

La fel cum aer, mare şi foc erau uscat,

Ce-n aer, foc şi mare se afla. Arcaşul Împărat,

Al oastei Mareşal nu le-aşezase încă separat.

Astfel, sub cerul încă ne-ornat cu flori de foc,

Miresmele câmpiei nu se simţeau deloc.

Spinările-nsolzite nu despicau torenţii,

Nu trimiteau suspine cu vântul – cântăreţii.

Lipsit de strălucire, de ordine, de lustru.

Nemişcat era totul şi simplu, fără suflu.

Focul era ne-foc, marea era ne-mare,

Pământul – ne-pământ, aerul – ne-suflare.

Sau, dacă-ntâmplător găseai în acea stare

Câte puţin din aer, din foc, pământ ori mare,

Fără lumină-n aer şi foc fără ardoare,

Fără răceală-n apă, pământ fără vigoare…

Închipuie-ţi pământul pustiu, fără de rost,

Fără de văi şi câmpuri, păduri sau adăpost…

Un cer neazuriu, netransparent, neclar,

Ne-mpodobit de focuri, neboltit, nehoinar…

Şi-atunci vei înţelege pământul cum era

Şi ceru-n care încă dezordinea domnea…

Cer şi pământ pe care pe-un ton jos le-aş cânta,

Nu cum ar fi în sine, ci cum nu s-ar afla.

Nu era încă lumea, nici unica substanţă

Din care tot ieşi-vor, din care-or prinde viaţă,

Splendori din acel Tot, embrionul ce purcede

Să fie-n şase zile în starea ce se vede.

Şi iată c-acest maldăr nedesluşit, enorm,

Precum carnea născândă, se arăta diform:

Ca-n sânul maternal în care o fărâmă

În timp, ea se preschimbă în ochi, nas, gură, mână.

Luând când formă lungă, când largă, când rotundă,

Astfel, din sine însăşi, se naşte-a lumii undă.

Iar cursul naturii nu-i lipsit de efect:

Din mort, ea face viu şi perfect din defect.

…………………………………………………………………..

 

 

La Fin du Monde ( 2 ) / Sfârşitul Lumii

…Când stâncile-ntr-o zi, de sus, s-or dărâma,

Iar munţii cei mai trufaşi, de frică-or dispărea,

Când cerul va crăpa, cele mai joase câmpuri,

Umflate, vor tot creşte, până-or ajunge piscuri.

Şi apele-or seca, iar de se va prelinge

Vreo undă dintr-un iaz, aceasta va fi sânge.

Marea va fi văpaie, balenele uscate

Îngrozitor mugi-vor pe plajele secate.

Când limpedea amiază va fi ca de granit

Cerul şi-ascunde faţa sub fierul ruginit.

Pe aştrii cei mai limpezi Neptun va alerga

Iar Phoebus carul negru-al Lunii îl va lua.