OAMENI BUNI,

Ce e cu veselia aceasta, nu suntem nici

la cîrciumă, nici la un meci de fotbal,

suntem pe pămînt ca şi cum am fi în cer,

toţi vorbesc,

nimeni nu ascultă,

unii sunt la mîini cu cătuşe,

alţii cu spumă la gură,

nici unul nu tace, toţi rîd,

nici unul nu plînge,

toţi privesc şi nu se văd între ei,

nu se mai poate, vă rog, nu se mai poate,

nu aceasta e fericirea,

nici viaţa nu arată aşa,

o să mor cu urechile pline de vorbele voastre fără noimă,

n-o să înţeleg de unde plec, încotro mă îndrept,

cine o să fiu,

nici cine am fost,

nu suntem pe pămînt, nici în cer,

nu suntem nicăieri,

nici în somn, nici în mişcare,

zgomotele nu sunt făcute de oameni,

oamenii s-au terminat de mult,

în locul lor a rămas veselia de care nu au avut parte,

nimeni nu o poate opri,

în curînd vom fi cu toţii surzi

şi va fi atît de bine

încît ne va fi dor iarăşi să ne auzim,

să ne îndesăm în urechi ca pe nişte seminţe în pămîntul reavăn,

o să trăim iarăşi năpădiţi de vorbele noastre fără noimă,

o cositoare mecanică ne va aduna în căpiţele

în care vom mirosi frumos

şi va fi iarăşi ca pe pămînt şi în cer,
cînd de veselie nu ne vom mai înţelege,

va fi atît de bine şi de frumos

de parcă prin cărţi vor rămîne gravide cuvintele

pe cerul gurii mut atît de multă vreme,

atunci voi întreba unde eşti

şi tu vei veni de peste tot

în braţele mele de nicăieri.