Liridilă cu camee

Femeia centrifugală din haremul cameelor pastelate,

oloagă de orfevrier, nămornică în tămăduire,

cu unghiile obliterant înfipte-n rostire, în carnea paginii,

doamna cu camee vintage, răstignită-n alb de prinţ,

spintecare de fildeş în joviale amiezi şi defilee,

înalţă cameleonice poduri spre a traversa neştiinţele toate,

din almanah în almanah îmi intersectează postavul destinului,

îmi probează maramele, esenţele, apostilele, şemineele,

perdelele, nefritele, ghimpii, laurii, siropul de pin, inelarul,

desculţă, becară, febrilă, necicatrizată, broştească, refractantă,

din umbră, din zăcăşeală, din tren, din plete, din coaste false,

din coate, din răsunător salon de literatură, din tufe de ceaţă,

cu cremeşe imprecizii, cu parmezanul casei, cu dimineţi

noduroase, cu vedenii de cîrtiţă, cu jumătate de gură,

cu lachei cu tot, cu medalioane lirice, cu înfoieri şi-nfolieri,

de pe digul îngust al memoriei — uite karma, nu e karma —,

de după obloane, filă cu filă, din faţă, pe faţă, fără faţă,

ea nu ştie că seminţele lacrimilor au fost deja aruncate,

că soarta trage bine la ţintă, că davele-s înflorieri,

că-n măduvă se răzvrătesc lucrurile uitate, înmlăştinate,

abandonate din laşitate, din grabă, din iscodiri, din desant,

că, uneori, nu există a doua înflorire, nici ionoterapie,

că lotusul meu are augurale răbufniri şi fire de mătase…

Se nasc vilele şi mor… Se lustruiesc valurile, comesenii…

„Only through time time is conquered.“

Nici măcar nu mă mai bîntuie verdele livid al făţărniciei, mă…

 

Algometru

Ce miros înţepător emană realul dinspre mare,

cînd algele discordante putrezesc răbdătoare,

— legănare spre stînga, legănare spre dreapta — ,

iar aricii-de-mare agită lanternele-lui-Aristotel,

cînd chiuiesc vîslaşii, retezînd rostul răchitei,

cînd părerile ghimpoase învîrt roţile solare,

cînd toamna nazală dă fiori unui triceratops,

iar, din cîmpiile nescrise, sinteticul stă mereu la pîndă… !

Glodificarea-i în toi, lucrează în trei schimburi,

măldăreşte, pripite, ultimele păstăi genetice,

vînează fisurile privirii – puhave vopseluri pentru nimburi – ,

spîrcuieşte hainele de piele, de blană, gulerele opulente,

lecuieşte onduleurile semeţei gherghine literare,

iar noi, acar trubaduri, acar lei-de-mare,

furaţi de răspîntii, de iarba-surpăturii, de grafologie,

tot reglăm algometre, şirul lui Fibonacci, pentagrama

trandafirului, concepţia scaieţilor despre perfecţiune,

melopeile turbinelor toroidale, ciorchinii de lăudători,

foarfecile spiritului şi plinul de sine, pralinele belgiene,

unghia retractabilă a invidiei, hîrbăriile lăcrimărilor

şi rimele sămînţoase, haosul de unică folosinţă,

lapalisadele deceniilor smintit suturate, dar mai ales

şamota, însilozările, meremetiselile, setea de nimic…

Acupuncturală, dimineaţa soseşte întotdeauna la timp…

Doar seara intersiderală se lasă descîntată platonic

înspre lunga noapte pseudointelectuală… Ding-dong !

Împreună tăiem cordonul ombilical al amintirii.

 

Mai mult decât reali

Salut, prietenii mei virtuali ! Ce greu vorbesc

cînd doare… ! Stă gîndul în piept şi-apasă potirul.

Frescologii au învăţat tainele politeţii-fără-fir

şi se feresc să îşi trăiască viaţa-fără-mănuşi…

Am mutat fereastra şi-n iris s-a făcut frig…

Aliterez, suturez, galvanizez, apretez, obliterez…

Tu pretinzi că suflarea răzbătătoare nu ţi-o vinzi…

Ea rumegă fabula cu lămîiţe, foşnindu-şi amidonul…

Scara veche echilibrează verticalitatea…

Timpul sîrguincios devine închisoarea perfectă.

Ninge trifoi peste case cu uşi de tot înalte.

Grijile fumuroase măsoară odăile adînci.

Se sărbătoresc o mie de lucruri trecătoare

prin pridvoare şi saloane… Doar suflul ’nalt

şi-aşteaptă, prevăzător, înlănţuitor, afinitatea…

Dincolo de golul ferestrei, cuvîntul mă dezleagă

de jurămintele chiciurei, de golaşa poetă nesurfilată,

de paraleii colerici — încîlcite aruncătoare de flăcări…

Din buzunarul hodorogit al lumii, cad, mongo-pongo,

aromatizate, cuvinte pipărate, flexemele de sare…

M-am rătăcit, legal, în afabil cor de maci…

Mă grăbesc să aştern noi draperii peste enigme…

Aşadar, fără pănuşi, spre an de cal vă scriu

pentru că vă ştiu mai mult decît reali !

 

Miei de zăpadă

Fu iarnă sticloasă. Zgribuliri în sine.

Alburnă tînjire după-mpunsături de-albine.

Am cuvîntat grav din mied, am alergat cîrduri

de antropologice verităţi, numite — clasic — gînduri,

ne-am jertfit pentru diademe, bezele, clopoţei,

ne-au îmblînzit spaimele coapte poveşti cu miei.

Nici nu ieşirăm bine din labirint, mai mult brodînd,

că omul de zăpadă, fără paftale, deveni tot mai scund.

Chiar de-am vrea să-l păstrăm drept model de-alburire,

topirea nădejdilor lucioase face parte din amurgire.

Nicidecum nu ne pare rău de bîiguite sloiuri

cîtă vreme noul sfredeleşte echinocţii în toiuri.

Destrămarea-i viscolire cu fluturi şi pufuri,

deznodări de zidării duminicale, orologii de ruturi.

Cînd să ridice-n slăvi caişii ultima ecliptică perdea,

veni, nechemată, zăpada mieilor, frăgezind vâltoarea,

coborîtoare din absolut, mergînd tot într-acolo,

alb înfruntînd alb, grabnic contra răbduriu, tremolo

pentru curgătoare anotimpuri, pentru vieţuiri în verde,

hanger pseudobucolic, năvăliri de spinoase lacherde…

Şi toate visele dantelăriilor de pruni, maramele cireşilor,

promisiunile caişilor inoportuni, urgisirile merilor, aleşilor,

s-au îmbrăcat în vulcan de-aşteptări — trezorier auster — ,

dincolo de chemările nectarifere ale unui textier-condotier…

Pe cînd natura-şi schimbă un rînd de haine,

mai scutură între topoare mercerizate taine.