Festivalul IAŞI, CAPITALA EUROPEANĂ A POEZIEI – POEZIA LA IAŞI, ediţia I, a luat sfîrşit. Au fost patru zile de spectacol poetic. Toate lecturile publice s-au întîmplat în aer liber, pe opt scene ridicate în cartiere şi pe pietonale, din… Parcul de cultură Copou pînă în Tătăraşi, din celebra Piaţă a Unirii pînă în Podu Roş, din Alexandru cel Bun pîna în Strada Lăpuşneanu. Participarea a 100 (o sută) de poeţi de limbă română din România, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Israel, Franţa, a fost impresionantă. Un adevărat turnir şamanic! Ei au reuşit să sporească poezia acestui oraş eminamente poetic şi să demonstreze că spiritul limbii române e treaz şi că lucrul întru Cuvînt îşi află receptare. Cei cîteva mii de iubitori de poezie prezenţi la lecturile poeţilor au fost dovada. Deschiderea şi închiderea festivalului s-au făcut la Teiul lui Eminescu, unul dintre simbolurile sfinte ale Iaşului. Drum bun organizatorilor (Fundaţia Culturală Poezia, Primăria Iaşi, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iasi, Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi, prin entuziasmul poeţilor Cassian Maria Spiridon şi Adi Cristi) spre cea de-a II-a ediţie!

 

PĂZITORUL DE CAPRE

În cele din urmă

fiecare merită doar ceea ce înţelege.

Să fi fost altădată

– cum mi-a ghicit bătrîna doamnă Lenor –

păzitor de capre în insula Patmos

pe vremea cînd zeii curgeau ca planoarele

ca porumbeii în Piaţa San Marc

iar Homer nu apăruse încă în lume?

Să fi fost într-o altă viaţă păstorul cel tînăr

păzitor de capre în insula Patmos?

Dacă nu de unde în atîtea flendurite duminici

viziunea muntelui stîncos cu ierburi şi mărăcinişuri

uscate în soarele arzător

şi mirosul de lapte fiert din faţa colibei

şi stînca roşie cu umbra aruncată peste foşnetul mării?

Dacă nu de ce acum după atîtea căderi în abis

scena filmică a tînărului păstor  de capre

alergînd spre stînca roşie

şi zgomotul săgeţii intrate în carne

şi privirea neomenească a tînărului

îmbrobonat de mireasma morţii?

Dacă nu de ce din cînd în cînd

această durere ascuţită sub omoplatul stîng

şi de ce de-atîta timp tratatul meu despre barbarie

şi sacralitate

stagnează de fiecare dată la greci?

 

RÎUL CE TRECE PRIN INIMA MEA

Să vină seara.

Aşteptarea să limpezească noi vînători

de cuvinte vînători cu ogari alergînd.

Tac. Uneori semăn cu refugiile

îmi înghesui singurătatea-n oglinzi

(nici o victorie)

cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile

fierbinţi

mamă nu e moartea

trecem fiecare cu o altă icoană în mîini

roua deconspiră sigiliile   luna

descuie toate uşile

îţi mai aminteşti rîul ce trece prin inima mea

mamă de cînd mă ştiu adorm cu mîinile goale

ce să fac

exist şi eu ce subţire mi-i umbra.

 

ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS

Peste pagini se aşeza lumina tremurîndă

clopote mari îşi amestecau limbile

murmuram cîntece pentru cel ascuns în cearcănele

cîntecului.

Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe

moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca rîsul femeii iubite.

Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus

la întoarcere povesteam de-o apă neagră

“O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!”

O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze

de Ion Pop şi sfîrşitul războiului lumii de Llossa

între timp multă trăncăneală cu de-alde Dante,

Emily Dikinson, Gregory Corso,

Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica

puşi laolaltă în amintire.

În ziua cînd primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis

peste pagini se aşeza lumina tremurîndă

clopote mari îşi amestecau limbile

ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÎMICIOS

CA TUTUNUL!)

printre suferinzii de ementropie

obosit de drumurile din palmă

îmi puneam sufletul cu faţa la zid

nebun după libertatea ascunsă în lucruri.

Chiar şi aceste rînduri tîrzii şi amestecate cu roua

unei dimineţi de septembrie

mi se par o goană după libertatea

pe care ţi-o dă singurătatea

în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză.