TANT PIS SI J’ ASSASSINE LA POÉSIE/ CU ATÂT MAI RĂU DACĂ ASASINEZ POEZIA ( vol. L’ Afficheur hurle, 1985 )
Scriu în împrejurarea vieţii mele şi a tale şi a voastre
soţia mea tovarăşii mei
scriu poemul într- o împrejurare mortală inevitabilă
nu- mi purtaţi pică pentru acest ton familiar
pentru acest limbaj dobândit adesea prin mlaştini de linişte
nu mai ştiu să vorbesc
nu mai ştiu ce să spun
poezia nu mai există
decât în cărţile vechi împodobite cu miniaturi
superbe voci de orhidee în grotele de origine
parfumuri de zei în devenire
Sunt sărac şi de nume şi de viaţă
nu mai ştiu ce să fac pe pământ
cum aş putea oare să vorbesc în formulări cu intonaţii
îmi trebuie rime şi mari ritmuri seducătoare
de lucruri şi de mulţimi
Nu vreau să spun nimic altceva decât despre mine însumi
acest adevăr fără poezie care sunt eu însumi
această soartă pe care mi- o fac
această moarte pe care mi- o dau
pentru că nu vreau să trăiesc pe jumătate
în această jumătate de ţară
În această lume pe jumătate legănată
în osuarul lumilor moarte ( iar ideea ce- mi venea cu această ocazie
imaginea în care m- aş fi ars „în corida stelelor ”
frumoasa imagine instauratoare a poemului
o anulez pentru că nu există pentru că nu este a mea)
Şi cu atât mai rău dacă asasinez poezia
ceea ce voi aţi numi poezie
ceea ce pentru mine nu e decât un fleac
căci eu renunţ la orice minciună
în acest prezent fără poezie
pentru acest adevăr fără poezie
care sunt eu însumi.
Versiunea în limba română : Constanţa NIŢĂ