Conform DEX „hazard, hazarduri s.n. întîmplare sau concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămîne în general necunoscută; întîmplare neprevăzută, neaşteptată; soartă, destin.”

Prima aserţiune relevă faptul că dacă eu nu cunosc cauzele unei întîmplări, nu înseamnă că acestea nu există, aşadar hazardul nu e absolut decît pentru mine, iar ultima accepţiune sugerează faptul că destinul e cunoscut de divinitatea care îl scrie.

Din aceste nedumeriri, conchid că hazardul ar fi conjunctura fără cauză (dacă poate exista aşa ceva) şi care nu ţine de divinitate, care decide cum să se petreacă un eveniment cu probabilităţi egale de manifestare, sau care decide asupra simultaneităţii de producere cu egală probabilitate a unui eveniment compus din două sau mai multe evenimente cauzale.

Să exemplificăm cu o întîmplare ce se petrece în viaţa cotidiană. Un om merge pe stradă, pe sub o clădire veche, din care se desprinde o cărămidă şi-i cade în cap. Hazardul acesta determină intersectarea a două evenimente, a căror întîlnire poate să se producă sau nu cu aceeaşi probabilitate de 50%, dar fiecare dintre aceste fiind determinat cauzal. Desprinderea cărămizii se produce cînd, după un timp îndelungat, liantul s-a măcinat şi forţa gravitaţională învinge forţa de frecare care menţine cărămida în zid, iar trecerea omului se poate produce cu scop: în drum spre serviciu, la cumpărături, la o întîlnire sau fără scop, la plimbare (dar nu şi fără voinţă). Pe noi ne interesează hazardul în poezie, care se poate manifesta ca motiv/subiect liric şi ca geneză/inspiraţie.

În poezie, hazardul este simbolizat printr-o pereche de zaruri cu care zeul sau Demiurgul ne determină destinul. Hazardul se manifestă aici în momentul cînd rostogolirea zarurilor determină un destin fericit sau tragic. Iată cum vede poetul Leo Butnaru această predestinare: „Ca în amnioticul uterin/ pruncii înoată de-a valma/ în agheasma în care sunt botezaţi/ întru comuniune cosmică/ sau pur şi simplu ritualică/ părîndu-se ciudat/ poate chiar monstruos/ doar că/ pe spate şi pe burtici/ pruncii din cristelniţa lumii/ au semne punctiforme de zaruri” (Tainica semiotic?).

Dacă analizăm hazardul pînă în pînzele albe, chiar la aruncarea zarurilor, există o relaţie între masa obiectelor aruncate, impulsul primit, unghiul de aruncare, forţele de frecare cu aerul şi masă etc. Pînă la urmă fiecare particulă elementară, este într-o relaţie strică cu celelalte care o înconjoară şi aşa mai departe, partea fiind integrată în univers.

Dar să revenim la oile noastre. Din momentul constatării rezultatului aruncării zarurilor, soarta este decisă, devine imuabilă, strict logică şi nu mai putem vorbi de hazard. Aşa se întîmplă în tragediile antice greceşti.

Sofocle, în „Oedip rege” relevă faptul că avatarurile cetăţii Teba se datorează, după cum afirmă bătrînul profet orb, Tiresias, în faptul că moartea predecesorului lui Oedip la tronul cetăţii, Laios, nu fusese pedepsită. Profetul mai afirmă Oedip este ucigaşul lui Laios. Soţia lui Oedip, Iocasta, îl linişteşte spunîndu-i că lui Laios i s-a prezis că va fi ucis de propriul fiu, pe care l-au dat spre adopţie în alt ţinut pentru a evita tragedia. Acum, Oedip îşi aminteşte că a venit în Teba pentru a fi departe de familie, pentru a nu se împlini tragedia. La o răscruce, fiind atacat de tîlhari, Oedip îl ucide pe unul care se dovedeşte că era tatăl său deghizat ca să nu fie recunoscut ca rege. Din cauza remuşcărilor Oedip îşi scoate ochii, considerînd că din cauza lor nu a văzut adevărul.

Hazardul în această tragedie se converteşte în destin. Mie mi se pare revoltător faptul că Oedip care şi-a ucis tatăl în necunoştinţă de cauză, să fie determinat de zeii care i-au prescris destinul, să se automutileze.

Ca geneză a poeziei, hazardul poate ţine de tehnică sau de inspiraţie. Creaţia întîmplătoare au încercat-o dadaiştii, care introduceau cuvinte într-o pălărie, scriind poezia cu ajutorul cuvintelor extrase. Dar şi aici intervine o selecţie, nu se puteau introduce într-o pălărie toate cuvintele unei limbi, iar după extragere, trebuiau aranjate ca să alcătuiască o propoziţie corect gramaticală, lucru care necesita, evident, adăugarea unor cuvinte de legătură. În concluzie în această experienţă avem hazard în faza extragerii cuvintelor şi apoi meşteşug.

Hazardul ca inspiraţie, ridică şi el o serie de probleme mai elevate. Inspiraţia nu se coboară asupra fiecăruia dintre noi. Absolutul nu pare să ne selecteze chiar întîmplător, trebuie să avem şi noi calităţile noastre cu care să-l atragem. Sar putea vorbi de o anumită alcătuire genetică dar şi de mediul cultural oferit sau pe care ni-l construim. Poetul, dacă nu e frămîntat de întrebări profunde şi trăiri zbuciumate, va fi ocolit de inspiraţie. Desigur, momentul cînd se manifestă aceasta, nu-l putem determina, dar cînd ne obsedează o problemă, contactul cu suprarealitatea se produce.

Pentru mine în momentul inspiraţiei, fiinţa noastră individuală intră în contact cu fiinţa supraindividuală/colectivă cînd ni se relevă arhetipurile, esenţele eterne.

Prin aceste considerente succinte, am parcurs cele trei semnificaţii ale hazardului şi am ajuns la destin. Din definiţia DEX-ului rezultă că hazardul este similar destinului prin faptul că noi nu-i cunoaştem cauzele. Pentru mine ele nu sunt similare. În concepţiile religioase, destinul porneşte de la hazard şi apoi este ataşat de divinitate fiecărui om.

Există o teorie ştiinţifică, de sorginte cuantică, în care universul este integralist (de tip bootstrap) şi care stipulează interdependenţa tuturor particulelor în sistem. În această viziune nu există hazard. Pînă cunoaşterea va avansa atît de mult, e foarte liric să legăm în poezie, hazardul de mister.